Până când suntem datori a asculta de părinții noștri?

Relația cu părinții noștri după trup este una cu totul specială. Prin ei, din carnea și din sângele lor, Dumnezeu ne-a dăruit viață și ne-a adus pe pământ. Dumnezeu Însuși se numește cu numele de Tată. Paternitatea divină merge până într-acolo încât covârșește pe cea biologică: „Și tată al vostru să nu numiți pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23, 9). Acesta nu este un îndemn la a ne lepăda, a ne rupe cu totul de tată sau de mamă. Chiar și cuvântul spus după crearea femeii, întărit apoi de Hristos Domnul (Cf. Matei 19, 5 și Marcu 10, 7), cum că „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24), nu e o instigare la ruperea relațiilor cu părinții, ci o evocare a unității la care sunt chemați bărbatul și femeia (o unire pe care numai Dumnezeu o poate pecetlui, bineînțeles). O dovadă e că între poruncile Decalogului se află și aceasta, cea de a cincea: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 10, 12). Mai mult, în perioada veterotestamentară, celor vinovați de grave încălcări ale acestei porunci li se aplica pedeapsa capitală: „Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât” (Ieșirea 21, 15); „Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Ieșirea 21, 17).
În Noul Testament, întâlnim afirmații ale Mântuitorului care ar putea sminti pe un cititor mai superficial sau neinițiat în viața creștină. Există pasaje de genul: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36); „Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mamă (…) nu poate să fie ucenicul Meu”(Luca 14, 26). Ele nu contrazic porunca de a cinsti pe părinți, pe care Hristos o reiterează în predicile sale. Aici aflăm o primă limită a supunerii sau a respectului datorat celor ce ne-au născut și crescut. Orice credincios este dator a asculta mai mult de Dumnezeu, decât de oameni (Cf. Faptele Apostolilor 5, 29). Cu alte cuvinte, nu putem invoca dragostea pentru părinți, pentru a nu asculta de Dumnezeu sau pentru a face păcatele la care ne-ar îndemna aceștia. Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul, cu atât se rupe acea legătură naturală pe care o aveam cu ei. Dar această „rupere” ne ajută să construim o legătură nouă cu ai noștri, în duhul și în libertatea lui Dumnezeu. E ca atunci când moare omul și sufletul se desprinde cu greu de trup, pentru că între ele există o legătură firească, naturală. Nefirească este moartea, adică separarea lor. Însă este necesară această separare temporară pentru ca reunirea lor să se facă apoi sub auspiciile nemuririi, în veșnicie. Așa este și cu relațiile de familie: „Nu este nici unul care a lăsat casă, sau femeie, sau frați, sau părinți, sau copii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, și să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viață veșnică” (Luca 18, 29-30).
Mai există o limită a ascultării de părinți, dincolo de cea evaluată din perspectiva relației cu Dumnezeu. Odată ajuns la maturitate, pe „picioarele sale”, cum se mai spune, și mai ales dacă se căsătorește, omul nu mai este dator a asculta de părinții săi așa cum o făcea la 5 sau la 15 ani. Adică el datorează, în continuare tot respectul și cinstea cuvenite părinților. Dar copiii adulți pot impune limite, fără ca acestea să constituie încălcări ale poruncii divine. Spre exemplu, putem lua decizii cu privire la profesie, la modul în care ne creștem copiii, la orice alte alegeri pe care le avem de făcut în viață. Dacă părinții ne dau un sfat, îi ascultăm, dar întotdeauna trebuie să rămână la latitudinea noastră decizia finală. Mai ales când este vorba de lucruri ce privesc viața noastră de familie. De altfel, este recomandabil ca părinții să evite, pe cât posibil, a interveni în viața de familie a copiilor lor căsătoriți și să ia aminte la cuvintele ce se rostesc la slujba cununiei, anume că „rugăciunile părinților întăresc temeliile caselor copiilor”. Rugăciunile sunt esențiale, sfaturile sunt opționale și trebuie oferite mai ales atunci când o cer copiii în mod expres.
Unii părinți au tendința de a șantaja emoțional pe copiii lor ajunși la vârsta maturității, solicitând o atenție exagerată și dreptul de a interveni în deciziile personale ale acestora. Acest lucru nu este sănătos și părinților trebuie să li se explice, cu pace și în duh de rugăciune, că există anumite limite în relație. Sigur, nu trebuie să se treacă în extrema cealaltă, neglijând pe părinți. Mântuitorul atrage atenția asupra acestui aspect unora dintre fariseii timpului său: „Căci Moise a zis: «Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta», și «cel ce va grăi de rău pe tatăl său, sau pe mama sa, cu moarte să se sfârșească». Voi însă ziceți: Dacă un om va spune tatălui sau mamei: Corban! adică: Cu ce te-aș fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, nu-l mai lăsați să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa. Și astfel desființați cuvântul lui Dumnezeu cu datina voastră pe care singuri ați dat-o” (Marcu 7, 10-13). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate fi invocat ca pretext al neimplicării sau neajutorării. Porunca de a-L iubi pe El nu poate fi împlinită decât prin iubirea concretă a aproapelui nostru, mai ales a celor din familie. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că orice casnic al nostru are dreptul, cu prioritate, la a primi ajutor de la noi: „Dacă vreo văduvă are copii sau nepoți, aceștia să se învețe să cinstească mai întâi casa lor și să dea răsplătire părinților, pentru că lucrul acesta este bun și primit înaintea lui Dumnezeu” (I Timotei 5, 4).
Ca și alte aspecte ale vieții creștine, și ascultarea față de părinți trebuie tratată cu mult discernământ. Ea nu trebuie să fie nici absolută, nici relativizată, adaptată slăbiciunilor sau patimilor noastre. Reperul absolut este Dumnezeu, iar ghid ne este iubirea practică. Libertatea joacă, de asemenea, un rol important în relația cu mama sau cu tatăl biologic. Părinții nu dau naștere și cresc copii pentru ca aceștia, la maturitate, să le împlinească visele sau să le suplinească vreo lipsă. Aceasta este o pretenție absurdă. Copiii sunt crescuți pentru ca, la un moment dat, să se poată desprinde de părinți și să-și asume în chip liber relația lor cu Dumnezeu și cu întreaga lume. Bucuria părinților trebuie să fie mare atunci când văd cum copiii se „rup” de ei și își asumă în chip liber și în întregime statutul de fii sau fiice ale lui Dumnezeu. Dar această bucurie nu o pot avea decât acei părinți care învață ei înșiși să (re)devină copii ai singurului Tată, Cel din ceruri. (Pr. Constantin Sturzu, Sursa: Doxologia.ro)