Parafrazându-l pe Nicolae Iorga, care se pronunța asupra importanței însemnărilor laice de pe vechile cărți bisericești, adunate și publicate de Ilie Corfus, poți vorbi despre recenta recuperare culturală „Familia Dugan din Cireș-Opaițeni”, de Ilie DUGAN-OPAIȚ, fie ca despre o istorie măruntă, scrisă de oameni mari, fie ca despre o istorie mare, scrisă de oameni mărunți, dar în ambele cazuri ar însemna să și exagerezi, să și minimalizezi pe nedrept, ignorând ceva mult mai important și mai uman, istoria comunitară și datoria memoriei, ambele atât de condamnabil ignorate pe mândrele noastre plaiuri mioritice.
Noblețea conștiinței de sine
Dugan-Opaițenii de odinioară, aidoma celor suceveni de astăzi, au identitate, există și surprind printr-o noblețe înnăscută, cu mult superioară, de pildă, rangurilor nobiliare pe care le-au și purtat, odinioară, ca pe veșmintele de mers la horă (nu la biserică, nu la muncă), noblețea conștiinței de sine (în fond, conștiința de sine este cea care te face să înțelegi că, așa cum tu aștepți să treacă timpul, și timpul așteaptă să treci tu), iar noblețea aceasta atavică, mult mai profundă și mai răscolitoare decât cea convențională a recunoașterilor sociale, încearcă și izbutește să dureze, nu doar să supraviețuiască, printr-o icoană în care întreaga Bucovină este zugrăvită, în culorile Bucovinei (cele adevărate, adică mărturiile), și ca faptă stilistică (Dugan-Opaițenii izbuteau îndrăznețe istoricizări prin cunoaștere și devenire), și ca spirit.
Baștina lor de pe cursul superior al Siretului, Cireș (în 1753, „părțile de Banila, zise Cireșul și Coșciula”; în 1774 avea șase familii țărănești) și Opaiț (odinioară, Vacoma sau Bacuma, dar tot ca parte a Banilei; în 1753 primea primii emigranți transilvani), stăpânită de Goianești și, respectiv, de Turculeți, are o istorie obștească pur bucovineană, care se naște odată cu Bucovina istorică, în coordonatele europenizante ale acelei etape de istoricitate și pentru românii din acest nord de țară moldav, salvați de alienare, ba chiar definiți printr-o anume identitate, datorită emigranților ardeleni, printre care se numără și străbunii Dugan-Opaițenilor, veniți din Olșed, Cetea, Falciu, pe itinerariul Cupca, coloniștii de peste munți, deși puțini la număr, având și experiența seculară, dar și încrâncenarea afirmării ca neam într-o provincie românească, aflată sub ocupație, dar din ce în ce mai daco-romaniucă (termenul ironizează naționalismele ieftine și oportuniste, induse între băștinașii care se închinau în aceeași biserică și mergeau la aceeași strânsură).
Blazonul sfânt al portului popular
Conștienți până la mândrie, ba chiar până la făloșenie de identitatea lor, Duganii, în secvența istorică Cireș-Opaiț, descopereau în știința de carte, în profesii intelectuale și în vrednicie o noblețe care obligă la recunoaștere și respect comunitar, mai ales că aptitudinile lor cărturărești au purtat, până recent, până la regretatul Ioachim Gh. Popescu, blazonul sfânt al portului popular, veșmintele lor sobre, cu predominantele alb-negru ardelenești, însemnând, pentru fiecare dintre ei, nu piese vestimentare, ci un blazon în cel mai pur sens al cuvântului.
Dincolo de povestea neamului Dugan-Opaițenilor, interesantă și incitantă, se află în paginile cărții „Familia Dugan din Cireș-Opaițeni” o puzderie de mărturii, inclusiv iconografice, în bună parte inedite, de care societatea contemporană, din ce în ce mai alienată, mai fără rădăcini, are nevoie, în cazul în care chiar își dorește redescoperirea rădăcinilor și a propriei identități.
O Bucovina vie, dinamică, lacomă doar de lumină, constituie aura Dugan-Opaițenilor, cu consecința că povestea unei familii devine povestea noastră, a tuturor, a celor care căutăm contururile pe care deja le-am pierdut sau pe care poate că nu le-am avut niciodată.
Un superb ciob din vasul cel mare, în care a clocotit vinul sfânt al identității noastre
Tocmai de asta și drept meritată legitimare, cartea „Familia Dugan din Cireș-Opaițeni” a văzut lumina tiparului sub egida Institutului „Bucovina” al Academiei Române, Editura „Septentrion” 2009, neobosiții Vasile I. Schipor și Rodica Iațencu, dar și Elena Ienache, „ambasadoarea” Dugan-Opaițenilor la „curtea” zilei, izbutind, cum ar spune Vasile Alecsandri, să depună pe masa istoriei un superb ciob din vasul cel mare, în care a clocotit vinul sfânt al identității noastre, acum doar bănuit din aromele discrete, dar încă păstrate de lutul mărturisitor al chiupului de odinioară.
Păcat că sunt atât de rare astfel de cărți, păcat că încă nu ne trebuie toate degetele de la o mână pentru a le număra, păcat că tot mai mulți dintre noi transformă într-o lozincă decrepită ultimul îndemn al preotului tradițional: „Să trăiți și să-i pomeniți!”.
Păcat că ne golim de memorie, oferindu-ne colb fără identitate vânturărilor vremurilor.
