Ascuns după o ramă de stup, cum sugestiv și-a gândit coperta celei mai recente cărți pe care o semnează, poetul câmpulungean (bogdăneștean, prin naștere) Horațiu Stamatin pare să se fi întors la miticul Homer, cumva și din perspectiva impresionismului timpuriu german (și mă refer la Trakl, deși ar trebui să arăt cu degetul mai ales spre Mircea Streinul), atunci când descoperă, „La Est de Mâna mea” (acesta e titlul cărții), că „transmodernismul nu e o soluție de moment”, străvechile invocații („Cântă, Zeiță…” sau, în manieră proprie, „amintește-mi ceva despre Ovidiu…”) însemnând descătușare, regăsire și redefinire într-un Eu-Tu „printr-un cerc de apă”, prin care „trec zile și nopți”, deși curgerea rămâne, de câteva milenii încoace, concretețea veșniciei și a indefinitului.
Pe fundalul acesta al fluidului sacru sau poate că în însăși natura acestui fluid („apele orașului dialoghează cu zidurile” sau „apele au înjurat cerul… apoi și-au revendicat zodiile”), „a venit o femeie”, „un copil își taie aripile și le dă mamei sale înapoi”, „ea este foarte frumoasă / totul în jurul ei se iluminează”, și-abia „atunci costumul meu de mire s-a trezit din somnolența-i milenaristă, s-a dus la marginea Podului și a-njunghiat-o pe femeia decăzută-n imponderabilitate”.
„Vine un om din mineralele îndepărtate ale unei Femei”
Toate motivele, deja vag schițate prin citare, țin de străvechea religie naturală, inclusiv „femeia care naște” (Maria, adică Fântâna), iar poetul Horațiu Stamatin, „cu o mână mai sfioasă / decât susurul căprioarei”, retrăiește, sub simboluri matriarhale, însăși creația.
Abandonează tot (cartea nu are nici prefață, nici cuprins, nici un opis cu lucrări anterioare ale operei lui lirice, deși Horațiu Stamatin chiar are o operă), încercând insolite dialoguri cu singurătatea (cu indiscutabile valențe metafizice), care, desigur, împrumută chip de femeie, iar când „cineva sună la ușă / ea se ridică / și se grăbește să deschidă / intră un domn cu o oglindă mare cât el / o reazămă de Perete / seamănă îngrozitor de mult cu mine… / se îmbrățișează / se sărută / și eu nu mai sunt sigur de nimic”.
Atmosfera aceasta (ca și uzul poemului în proză) amintește de Trakl și de începuturile poeziei moderne din Bucovina, sub zodia norocoasă a lui Mircea Streinul, dar Horațiu Stamatin izbutește să se individualizeze drept „lup… (care) / intră în magazia cu lemne / și începe să cotrobăiască / prin lada cu lucruri adunate / de-a valma”, dar rare sunt temele pe care le reia, chiar și în forma aceasta lirică insolită (pentru el), deși, ca și în alte poeme ale vârstelor sale, „totul se petrecea la umbra insidioasă a Pleoapelor tale”, deși nu există întâmplări în discursul său liric pe care să le repete, ci mai curând un „am uitat să te nasc” reluat, repetat de însăși creația.
„Mânia pe propria-ți Mână când scrie acest Poem”
Omul acela, care vine din „mineralele îndepărtate ale unei Femei”, deși „sunt zile / când parcă nici nu ești născut” sau poate că de aceea, doar pipăie vremelnicia, efemerul nefiind curgere, ci trecere.
Formule lirice de genul „mâinile tale se odihnesc în râpele albastre ale ochilor mei” sau „mâna ta este un rug aprins / gura mea se spovedește unui personaj bătut / în cuie” nu contrazic afirmația anterioară, pentru că în noul univers liric al lui Horațiu Stamatin, în care „șiroaie nestăpânite curg peste trupul ei”, încât chiar o poți auzi „cântând prin perdeaua de apă”, dar Ea-Tu, din perspectiva relaționării, înseamnă creație (de unde acel „am uitat să te nasc”, dar un și mai spectaculos „mi-e teamă că voi naște / un copil cu aripi”), iar lepădarea de statul de „creat” (care nici nu există în religia naturală), deci de zi și de noapte ca repere ale efemerului („Mâna mea Albă… Mâna mea Neagră”) se face prin întoarcere la intuitiv („Rupe-mă din biblie și du-mă la est de Mâna ta!”).
Scrisă ca o ciudată litanie a ispășirilor de efemer, inclusiv prin preluarea gloriilor creației (precum Horus, care preia gloriile lui Osiris), noua carte a lui Horațiu Stamatin, „La Est de Mâna mea”, marchează o nouă vârstă lirică a poetului de sub Rarău, demnă de luare-aminte ca și vârstele sale lirice anterioare, în toate cărțile lui (vârste lirice, în fond) Horațiu Stamatin rămânând „îngerul cu o măturică de gânduri contradictorii”, care deretică, oarecum grăbit, cerul de deasupra noastră de niscaiva colburi stelare, pentru a spori lumina pentru cei care și văd.
