Mereu flămând de sine, „dezvelind însuși locul de naștere al cuvintelor”, pentru a-și putea tămădui rădăcinile (asta și înseamnă, în fond, foamea de sine sau „profunda nevoie de regăsire”, cum notase într-un autograf), scriitorul câmpulungean George Bodea străbate „prin perdelele nopții, dându-le într-o parte ca pe niște veșminte parfumate”, pentru a trasa câteva „Secante prin cercuri concentrice”, cum își și intitulează una dintre recentele sale cărți, voit metaforic, deși nu cu minunate stihuiri de „voevod de obcină” se înfățișează poetul în pustietatea contemporaneității sale, ci cu rostiri care țin mai curând de filosofia culturii, și încă într-un sens și mistic, și religios.
„Poziția termenilor în raportul poet-filosof”
Mistic, aidoma lui Noica, proclamând, practic, „înțelepciunea cuvintelor”, a rostirilor („Poeme sacre” sau, de ce nu?, „Cântecele Obcinii, rugă, plâns al cuvintelor”), iar religios, cu trimitere directă, deși nu și explicită, la „poziția termenilor în raportul poet-filosof”, deci și drept „componentă a unui scenariu mitic al permanenței cosmice”.
George Bodea, fără să afișeze aerele superioare ale unor doct-cultiști contemporani, rătăcește, aproape cu umilință mistică, „printre răzlogii unor întrebări”, provocate de oameni și opere despre care mai toți au auzit și atât (Gavril Rotică, Vasile Posteucă, Alexandru Bogza, Nicolae Labiș, Grațian Jucan etc.), îngenunchind, cu neostenită mult repetată evlavie, în fața sfintelor scripturi românești (Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran etc.) pentru a fixa și repere, și contururi, iar rătăcirea aceasta pelerinică a prins durată, a devenit carte, întreg, operă, o operă „creată fără premeditare, adică în modul cel natural”, cel al nevoii de a atenționa asupra curgerii clipelor.
Atenționările acestea (eseuri, cronici literare, publicistică) au devenit altceva și mult mai mult, în clipa în care au populat o carte, au devenit fulger („secante”) prin cerurile, mereu trăite altfel, ale civilizației pământești („cercuri concentrice”), ele exprimând și argumentând o concepție, o „carte a vieții”, pe care autorul „o citește el însuși ca pentru a afla misterele încifrate în ea”.
„Cinstita îndoială a cugetătorului”
Fără îndoială că, dacă am căuta prin cele publicații românești, în care George Bodea și-a publicat textele cărora le-a fost ursit să devină o carte, atenția ne-ar fi atrasă de subiectele și personajele exemplare luate în discuție („Pururi tineri: Eminescu și Cioran”, „Probleme în lectura palimpsestului mioritic”, „Poezia lui Gavril Rotică”, „Nicolae Labiș – necesarele întrebări”, „Povestitorul are un nume: George Ungureanu”, „Erezia ca formă a disperării” etc.), dar adunate într-o carte, acele texte scot în evidență, în primul rând, statura impresionantă a cărturarului câmpulungean George Bodea, cu toate frământările lui nepământești, cu „intuiția limitelor”, cu „dreptul nostru cel de toate zilele la tristețe” și, în primul rând, cu „cinstita îndoială a cugetătorului conștient de suveranitatea adevărului din sine”.
Știu, ar putea să pară o exagerare, dacă aș afirma că, prin „Secante prin cercuri concentrice”, George Bodea se definește și ca filosof al culturii, dar astfel i-am trăit recenta carte, cu disciplina lăuntrică a inițierilor în deplin, chiar și atunci când refuzam unele „răsfrângeri în oglinzi de rouă”, eu înțelegând altfel concretețea veșnicului și nenumitului, pe care o reprezintă, în taoism, apa.
Și cred că, urmărindu-i sufletul, în mișcarea aceea când fulgerătoare, când concentrică a enunțurilor, am început să-i înțeleg altfel și poezia, fără să mai omit rolul „conștiinței critice”, care se manifestă și în poezie ca „o lecție ideală”.
Sunt ani mulți, sunt nenumărate poveri duse sau de dus pe suflet între coperțile cărții „Secante prin cercuri concentrice”, dar George Bodea, vag încărunțit și vag ostenit în căutătura de după ochelarii cu rame groase, fără vârstă își poartă vârstele printr-un univers bine conturat, prin care vâslesc ideile și prin care capătă aură chipurile care trăiesc idei (în fond asta înseamnă o cronică literară sau un eseu).
E atât de frumos, de statuar scriitorul de la poalele Rarăului, încât mă mir că Bucovina nu-l vede, nu-l aude, nu-i vorbește; și tare mi-i teamă că în vremea lui George Bodea, prin care am nimerit întâmplător, Bucovina nici nu mai există.
