O remarcabilă recentă operă, care amintește, prin exhaustivitate…laconică, de cartea lui Teodor Balan despre istoria Câmpulungului Moldovenesc, „File din istoria orașului Siret”, de Franz Pieszczoch și Francisca-Iulia Pieszczoch, mi-a atras atenția și prin calitatea materialului monografic, și prin capacitatea de sinteză a autorilor, dar și printr-o serie de finalități surprinzătoare, care te obligă să cugeți și să încerci să înțelegi, în ciuda faptului că Franz și Francisca-Iulia Pieszczoch evită, cu o modestie exagerată, să-și evidențieze lucrarea prin titlu, ba chiar își ignoră meritele, propunându-ne, cică, doar niște „file din istoria” uneia dintre cele mai vechi localități ale Moldovei.
O carte a moșilor locurilor, cu tot cuprinsul de mit, de aspirație și de speranță
În primul rând, cartea aceasta este o carte a moșilor locurilor, cu tot cuprinsul de mit, de aspirație și de speranță; în al doilea rând, ne aflăm în fața unei istorii comunitare cu identități nedeturnate, în care statutul dumnezeiesc de om contează, multiculturalitatea sireteană fiind o consecință a acestei nealterări istorice; în al treilea rând, ca un specific al locului, ca și moșii locului (va trebui să explic termenul născocit de Iosif Fleischer), istoria comunitară devine substitut, în astfel de vremuri tulburi și păguboase, de speranță, deci de identitate proiectată în viitor, în baza unor schițe difuze (datorită puținătății mărturiilor) ale trecutului.
Ca și primul custode al muzeului din Suceava (Iosif Fleischer), Franz și Francisca-Iulia Pieszczoch sunt, în aparență, alogeni, străbunii lor stabilindu-se în nordul Moldovei în timpuri destul de apropiate contemporaneității noastre, dar, ca și Fleischer, cei doi Pieszczoch caută, omagiază, cinstesc și sublimează moșii, deci străbunii, care nu sunt nici ai lor (probabil că nici ai multora dintre noi), ci ai locului, dar o fac demn, cu evlavie, fără fanfaronada daco-romanică a buticarzilor de sensibilitate națională.
Prin urmare, nepremeditat și preluând, cumva subconștient, o idee a lui Simion Reli, „File din istoria orașului Siret” se transformă, la nivelul finalității (al interpretării, deci al receptării) într-o istorie a supraviețuirii, într-o glorificare a supraviețuirii („Vremea, în scurgerea ei, n-a fost în stare să nimicească cu desăvârșire urmele de viață de pe acest petec de pământ”, spunea Simion Reli).
„File de istorie”, frânturi, cu cioburi neclare din povestea unei presupuse cetăți teutonice
Vremea nu ne-a fost, totuși, niciodată vrăjmaș, iar dacă în locul unei mici Viene a nordului moldav, Siretul înseamnă, de veacuri, de astăzi și de mâine, doar „semne de viețuire omenească în aceste locuri”, preistorice, creștine, moderne și contemporane, vinovăția ține de „viețuire”, în loc de trăire, și de preistorie continuă, cum argumentează Blaga, nicidecum de istorie.
În fond, noi nici nu avem istorie, ci numai vagi mituri comunitare, suprapuse peste mărturiile documentare ale unui cadastru rudimentar.
Tocmai de aceea ne mulțumim cu „file de istorie”, deci cu frânturi, cu cioburi neclare din povestea unei presupuse cetăți teutonice, spulberată, „în 1241, de hoardele lui Kadan”, cetate cu rămășițe încă vizibile în 1885, apoi cu o altă citadelă, cu stăpânitori incerți, la fel de presupusă din ruine, ruina însemnând decădere, generații care s-au tot consumat doar consumând, generații ale unor suficiențe care nu puteau tinde nici la istoricitate, dar nici la preistorie, în care faptul stilistic, cu întreagă încărcătura de metafizic, predomina.
Dincolo de această succesiune de dărâmături, ruine de cetăți și ruine de generații, steclesc, pe cerul Siretului, lumini reale, pe care cei doi autori de astăzi le sesizează, trăindu-le, alcătuind o hartă cerească simbolică (la nivel de citate, cu rol de motto), iar disperarea cu care caută viață, fremătare, creativitate omenească în colbul bordeielor de odinioară din Drăgușeni, Greci, Sf. Onofrei, Pădureni, Negrișeni, Ruina etc., niciodată, până la venirea austriecilor, mai multe decât degetele de la cele două mâini, asta subliniază, asta caută cu disperare: speranța.
Încep să cred că inconfundabilul Sorin Avram are dreptate, când refuză bucovinismul bășcălios al circarilor zilei, dar bucovinismul acesta al „ogrăzii cu dor”, al „satului cu doruri multe”, prin care guristul Coșneguță bășcălizează inconștient memoria sfântă a lui Ciprian Porumbescu, nu are nimic în comun cu bucovinismul real, cel pe care „filele” celor doi Pieszczoch îl și dezvăluie realist și cu înțelepciune, aceasta fiind și „cheia” spre esența identității nedeturnate, care definește bucovinismul trăit, nu cel din circul public.
Pagina de carte: Franz Pieszczoch, Francisca-Iulia Pieszczoch – „File din istoria orașului Siret”
