Anatol Viere, un tânăr scriitor din nordul Bucovinei, cu o imaginație nestăvilită în enunțarea unei necesare „teorii a sufletului” (desigur că sub aura veșnic incitantă a lui Friedrich Wilhelm Nietzsche), poet înnăscut, care „lasă sufletul să facă treaba lui”, despletind, în planul unei interesante, dar sugestive sfericități, „insultul poetic” al unui post-post-modernism profund, deși novator („toate pe lumea asta încep și se termină într-un punct”, spune el în romanul „Evadam”, pentru că „toate forțele empirice abia construiau o idee, / când poetul a murit ca un creator”, anticipează tot el, în placheta „Cercul Timpului”), novator în sensul în care devine din ce în ce mai conștient de nevoia retrăirii, prin mit, a metafizicului primordial, pe care îl redescoperă, ciob cu ciob, refăcându-l, cumva și în spiritul celor trei relaționări iconariste (cu universul prin credință, cu existența prin dragoste și cu mitul prin lut), și remodelându-l după chipul și asemănarea sa, deci după lăuntricul său incitant, copleșitor și veșnic proaspăt. Prin toate acestea, Anatol Viere ctitorește, de fapt, un al doilea curent literar în Bucovina, un neo-iconarism consistent și provocator.
„Au existat El și Ea…”
Cartea pe care o supun atenției, „Evadam”, apărută, la Cernăuți, în 2010, sub girul Editurii „Zelena Bukovyna” și al Grupului editorial „Cuvântul” din Herța, un „roman e-mail”, deci aparent epistolar, scris împreună (mai ales prin spiritul androgin al celor două jumătăți care se caută și se regăsesc peste sfârtecarea sârmii ghimpate) cu Claudia Suseanu, din Fălticeni, premeditează „să răspundă la cele mai actuale întrebări care frământă omenirea”, dar izbutește mai mult, izbutește o reconstrucție metafizică uimitoare, în care, sub pretextul veșnicei rătăciri, prin vârste și prin generații, a lui Ulise, se dezvăluie ceea ce există dincolo de cuvinte drept „religo/religare”, deci drept intrare în armonie cu desăvârșirea cea fără de timp. Pretextul acestei „reconstrucții filosofice”, cum ar spune Mircea Florian, este cel al miticei povești „Dragostea n-a existat… Au existat El și Ea, la marginea unei dimineți ce se ivea pe lume”, o dimineață care durează 240 pagini de carte (singura ei materializare este cea a paginilor de carte), iar în jurul acestei „dimineți” (iluminare, deci mai mult decât nașterea sau renașterea luminii), ea însăși sferică, își scapără contururile minuscule „soarta omului” (românul Vladimir, „un marinar, în geanta căruia se auzeau valurile Mării Baltice și în piept îi mai șuierau vânturile din Kaliningrad”, Lidia, Tanea, Alida, Horia etc), cioburi conturate fiind chiar și „bătrânii (care) stau așa ca niște columne” în calea vremii. Cartea se vrea și este un „mesaj în timp” din netimp, în care se aude „cum șoptesc între ei peștii”, un mesaj de „dincolo de cuvinte”, cuvintele sugerând, orientând spre relaționări, dar fără să însemne relaționare.
„Sufletul meu trăiește în altă parte”
Captiv în realități, în realități banale, dar și în realitățile numite Kafka, Salinger, Joyce, Proust, Flaubert, Hemingway, Faulkner, Eco, Kundera, Houellebecq, din care tot încearcă evadări prin sugestii, Anatol Viere, încă necopt în starea lui de fruct zemos (în sensul că îl copleșesc, îl răvășesc și îl tulbură aceste realități), izbutește, prin noul său roman (a publicat, în 2008, și o variantă „microroman e-mail”, în Editura „Ruta” din Cernăuți, a romanului „Evadam”) un fel de „Cântarea Cântărilor” contemporană, în care cele două jumătăți ale întregului, retezate de Apollo (în cazul de față, retezate de Stalin), se caută și se regăsesc, cu o neprecizată teamă („Cine ne face să fugim?”; în fond, „rațiunea îmbracă haina epocii”), care „a proiectat mecanismul destinului / pe ecranul pleoapelor închise”, veșnicul recurs la poem/poematic, pe care îl face Anatol Viere și în cuprinsul romanului său, însemnând însăși consistența evadării, a sustragerii din timp și din materie. „Sufletul meu trăiește în altă parte” pare a fi tema și teza fundamentală a acestui roman bucovinean (în sensul în care erau „bucovinene” și romanele lui Mircea Streinul), care vestește și, într-un anume fel, consacră un mare scriitor al vremii noastre, dar și un curent literar autentic, neo-iconarismul neteorizat, ci doar ctitorit, făptuit ca atare de către un tânăr scriitor, născut în nordul nordului Bucovinei, dar radiind, împreună cu Claudia Suseanu, din Cernăuți-Fălticeni, în întreg spațiul românesc, „dimineața” lor inconfundabilă.
