Păcăliciul păcălit

Tinerii habar n-au, vârstnicii (ca să nu zic bătrânii) ar vrea să uite… A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi (fost) nu s-ar povesti. Cine și de ce să-și mai amintească despre faimoasele „vizite de lucru” ceaușiste?
Cât mai putem depune mărturie, iată, încercăm s-o facem. Cum cele două accepțiuni ale termenului „vizită” (act de curtoazie, dar și… consultație medicală) nu puteau deloc satisface orgoliul „eroului între eroii neamului”, s-a încetățenit formula „vizită de lucru”, urmată, repede, de o floricică gazetărească suavă și expresivă: „Cabinetul de lucru al Președintelui e țara” (președintele cu P mare, țara cu ț mic). Care țară se bucura într-atât de onoarea vizitelor, încât singura dorință a gazdelor era să-și vadă cât mai repede musafirul dincolo de hotarele județului. Numai că de rezultatele „vizitei de lucru” depindeau toate cele: menținerea primului secretar, propulsarea lui către funcții mai înalte, ori, dimpotrivă, înscrierea nefericitului diriguitor în vria mazilirilor etapizate. Vizita putea aduce după sine sporirea ori tăierea fondurilor de investiții, aprobarea unor demolări și exproprieri cu cântec, remarcarea unor personalități de rangul II ale protipendadei locale (fie în bine, fie în rău), rezolvarea unor cronice suferințe în domeniul aprovizionării materiale (anteriul lui Arvinte: miniștrii participanți la sărbătoarea vizitei luau, bineînțeles, din cotele altor beneficiari, pe care-i aduceau exact în situația „rezolvată” aici dintr-un condei…) Sabia lui Damocles atârna deasupra capetelor șefilor județului în fiecare secundă a vizitei și putea să cadă din cele mai diverse pricini: ursul n-a apărut în bătaia puștii prezidențiale, în reședința rezervată oaspetelui au bâzâit niscaiva muște, „oamenii muncii” n-au ovaționat cu suficientă însuflețire, mulțimea a izbutit să înmâneze prea multe scrisori ș.a.m.d.
Favorizate (e-un fel de a spune) erau județele cu mari efective de vânat: cei din nord știau că, la ei, oaspeții vor sosi la vremea boncănitului cerbilor, dunărenii așteptau cortegiul prezidențial la vremea mistreților – dar nu era nimic sigur, fiindcă vânătorile prezidențiale nu țineau seama de perioadele stabilite prin lege pentru recoltarea vânatului (vorba lui Hrușciov: „noi am făcut legea, sau ea ne-a făcut pe noi?”)
Din momentul stabilirii oarecum ferme a datei vizitei – erau menținute, totdeauna, și alte județe „în rezervă” – începea nebunia pregătirilor. Se stabilea un itinerariu, păstrându-se și alte variante, pentru orice eventualitate.
Urma potemkiniada: utilaje aduse din alte județe și montate cu cheltuieli enorme, ca să acopere știrbiturilor din dotarea „la nivel mondial” a întreprinderilor vizitate, covoare de flori răsărite peste noapte, copaci spălați cu detergenți și, se zice (n-am văzut cu ochii mei) cu frunze vopsite în verde, rânduri-rânduri de asfalt turnat pe străzile ce vor fi onorate de mașina prezidențială, panouri menite să închidă vederea către colțișoare urbane mai puțin „expresive”, sute de metri pătrați de lozinci calpe, școli dotate și-nzestrate ca-n Suedia (a doua zi, totul era înapoiat de pe unde fusese adus), expoziții zootehnice cu animale cărate, cu cheltuială, de prin județele vecine, strujeni „reprezentativi” înfipți în coasta tarlalei (știuleții de împrumut erau legați, discret, cu sârmă de bobinaj) și tot așa înainte.
În acest decor de mucava viermuia poporul: de la copii dezinfectați și cu analizele la zi ce ofereau flori pe aeroport, până la pensionari îmbrăcați în costume naționale (cu numere de inventar de la cutare ansamblu folcloric) purtând tava cu pâine și sare – inofensiva sare fusese analizată în laborator, nu cumva, Doamne ferește…
Până la urmă, spectacolul costisitor și rușinos al minciunii dându-i totală dreptate lui Sofocle, cel care spunea că „nici o minciună n-ajunge să îmbătrânească”…
Când, cu ani în urmă, l-am văzut pe Băsescu primind piersici de la un țăran din Mărăcineni mi-am închipuit ce-ar fi fost altă dată: „omul muncii” verificat la sânge și îmbrăcat, obligatoriu, în costum național, piersicile în prealabil analizate în laborator și tot momentul protocolar aprobat din vreme, cu un țăran de rezervă pentru eventualitatea că titularul s-ar fi pierdut cu firea. După care, desigur, fructele ajungeau la vreun șofer din capul coloanei – n-ar fi cutezat „eroul” să guste orice, de la oricine…
Acum, după atâția ani, se poate rotunji o întrebare: era într-adevăr Ceaușescu păcălit? Mai degrabă aș crede că făcea pe naivul și, de fapt, păcălit era păcălitorul. Dacă-i arătai magazine încărcate cu de toate și ogoare doldora de roadă, era obligatoriu să-ți însușești și constatarea lui Ceaușescu precum că „avem tot ce ne trebuie…” etc. Toamna, când din birourile CC, se stabileau cifrele recoltelor, erai obligat să dublezi producția la hectar („doar am văzut ce porumb aveați…”), și cercul mistificărilor se închidea fatalmente: inexistentele „realizări mărețe” erau incluse în bugetul județului și nu mai primeai nimic de la fondul de stat – descurcă-te! Ehei, ce vremuri!