O hoție din bani publici, dată azi uitării

Îs vreo șapte ani de-atunci, dar îmi aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, de ziua când un polițist din cartier mi-a bătut insistent la ușă. I-am deschis și puțin a lipsit ca el să nu mă strângă afestuos la pieptu-i multilateral musculos. Cu mare dificultate am reușit să mă salvez din strânsoarea sentimentelor sale, moment în care mi-a rostit ceva de felul:
-Frate cetățean, ți-am adus cartea de alegător, care-ți dă dreptul să-ți exerciți votul, simbol al democrației triumfătoare pe pământul sfânt al patriei!
Ei, nu chiar așa a spus, dar ideea și scopul vizitei cam astea erau.
Zadarnic am tot dat să-i spun fratelui polițist că n-am ce face cu cartea mea de alegător, fiindcă nu voi mai fi vreodată alegător, intenționând să nu mă mai înființez vreodată în fața acelor oale numite urne, unde se fierb voturile la foc încins. Ca să mă eschivez, l-am întrebat, dacă tot e așa amabil, de ce nu mi-a adus acasă și permisul de conducere, pe care n-am reușit să-l reînnoiesc decât după ce mi-am pierdut toate rezervele de nervi, la niște cozi imposibile.
El m-a privit cu ochi de pastor blând, ca și când aș fi fost o oiță rătăcită de turma electoratului. M-a mustrat cu privirea, mi-a strecurat cartea de alegător în buzunarul de la piept, mi-a prins mâna de încheietură, mi-a înfipt pixul ca pe un piron în ea și m-a forțat să semnez într-un caiet, pentru confirmarea primirii, apoi dus a fost. Am simțit foarte precis că, dacă nu cooperam, n-ar fi fost nicio problemă să rămân infirm de mâna dreaptă.
Ce afacere barosană a mai fost și asta cu cărțile de alegător, care azi nici nu mai sunt folosite. N-am văzut pe cineva tras la răspundere pentru risipirea banilor publici pe documentele astea inutile și nici nu vom vedea, fiindcă așa stă scris în tradiția neamului nostru.
Și chiar de și-ar păstra cărțile de alegător valabilitatea, tot inutile ar fi, pentru un neam care s-a obișnuit să-și consume altfel timpul, în zi de vot.