Sunt foarte decepționați cititorii când află că scriitorii nu prea seamănă cu cărțile lor. De exemplu, Knut Hamsun, laureat al premiului Nobel în anul 1920, a scris „Foamea”, o carte închinată demnității umane, ceea ce nu l-a împiedicat să colaboreze cu naziștii; mustăciosul Gabriel Garcia Marquez bea de-o viață rom și bate cuba cu mâinile pătate de sânge ale lui Fidel Castro, iar Mario Vargas Llosa e ocupat până peste cap cu strângerea de semnături, pentru ca nu cumva o barbarie precum corida să dispară de pe fața pământului.
Spre cinstea lui, Salinger, autorul atemporalului roman „De veghe în lanul de seară”, pe care l-am recitit în aceste zile de vacanță, nu și-a trădat personajul. Urmând crezul eroului său principal Holden Caulfield, Salinger s-a izolat undeva, departe de lumea asta detestabilă. Ultimul său interviu e datat în 1953, dar și atunci a fost acordat sfidător unei adolescente, pentru o revistă școlară, nu unui jurnalist profesionist.
Toată viața, Salinger și-a petrecut-o ca un sihastru, vegheat de cărțile sale. Editată și reeditată până la exasperare, „De veghe în lanul de secară” – povestea eternului adolescent care sălășluiește în noi – e o carte fără vârstă, chiar dacă autorul n-are nici umorul duios al lui Cehov, nici ghirlandele lui Twain, ca să amintim doar doi dintre autorii cu care Salinger este abuziv comparat.
De ce place cartea? Fiindcă față de acel adolescent care sălășluiește în noi avem niște datorii morale care nu pot fi stinse cu ușurință.
