„Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese rușinat…”

În tradiția ortodoxă se obișnuiește ca orice lucrare să se înceapă numai după ce ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci și spunem: „Doamne ajută!” Acest obicei străbun ține cont de faptul că nimic din faptele noastre – chiar și cele vădit bune, de exemplu milostenia sau ajutorarea aproapelui – nu se face fără a avea în minte pe Cel Care face roditoare faptele, anume Bunul Dumnezeu. Alte dăți, plecând de la casa părintească, suntem petrecuți la drum de mama și tata care ne urează din inimă: „să-ți ajute Dumnezeu și Maica Domnului!”, iar spunând aceasta, știu ei bine ce spun. Nimeni nu cunoaște mai bine decât părinții cât de importantă este rugăciunea mijlocitoare a Preasfintei Născătoare.
Paraclisul Maicii Domnului este una dintre numeroasele slujbe de rugăciune către Fecioara Maria, care se cântă sau se citește mai ales în momente de necaz și în nevoi. Tocmai de aici și numele ei care, în traducere, înseamnă „mângâiere”. Într-unul din imne (a doua sedealnă după cântarea a VI-a) citim: „Nimeni din cei ce aleargă la tine nu iese rușinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci cerând dar bun, primește dăruirea către cererea cea de folos”.
Mijlocirea mângâietoare a Preacuratei Maici pentru noi este o realitate pe care monahii, preoții, precum și mirenii în egală măsură o simt în rugăciunile lor și este mărturia cea mai clară, pe de o parte a dragostei pe care ea o poartă creștinilor, adică tuturor celor care mărturisesc pe Fiul ei Cel preaiubit, iar pe de altă parte a dragostei Cuvântului lui Dumnezeu pentru ea, adică pentru cea din care a luat trup și S-a făcut om ca să ne mântuiască. Maica Domnului este astfel un minunat exemplu al materializării iubirii dintre Dumnezeu și oameni, o iubire care se întoarce de la un partener la celălalt, într-o eternă multiplicare fără epuizare.
În rugăciunile fierbinți ale Maicii Preasfinte cerul se coboară pe pământ și cele două dimensiuni – aparent de neunit – devin una, unitatea dumnezeiască fiind locul unde toate năzuințele omenești își găsesc suprema împlinire.
Dragostea de maică este o dragoste duioasă care trece chiar și dincolo de greșelile, neajunsurile sau defectele copiilor ei. Este dragostea curată, care pe „toate le nădăjduiește, toate le rabdă…”, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 13, 7). Și tocmai pentru că rugăciunile noastre sunt imperfecte, uneori egoiste, poate chiar dăunătoare nouă înșine, de aceea este nevoie de mijlocirea plină de iubirea de maică a Fecioarei Maria către Fiul ei. Prin curăția ei, ea îndreptează ceea ce noi cerem strâmb, iar pe cele care le cerem după dreptate, ea caută să le împlinească, prin darul cel de sus.
Totuși, aceste rugăciuni ale noastre se materializează altfel decât și-ar putea imagina o minte secularizată. Nu orice lucru cerut lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului, sau sfinților se realizează automat ca în urma unui act de magie, demn de un spectacol filmat și transmis lumii întregi. Și pentru că nu se întâmplă mereu așa cum vrem, mulți ajungem la îndoiala folosului rugăciunii către persoane pe care – practic – nu le vedem, nu le auzim și despre care știm poate uneori mai mult din moștenirea tradiției decât din mărturii verificabile științific. Însă rugăciunea se împlinește, dar altfel, iar aceasta pentru că numai cerând dar bun vom primi după dorința noastră. Răspunsul rugăciunii, care este un dar dumnezeiesc și nu un merit pentru oarecare faptă personală, are drept scop folosul și întărirea noastră în cele duhovnicești, și nu împlinirea capriciilor. Darul lui Dumnezeu are o direcție – anume mântuirea, și doar în acest fel primim dăruirea către cererea cea de folos. Prin contrast, ajutorul omenesc este unui trecător, volatil, pierzându-și consistența atunci când e mai mare nevoia. Acesta este și motivul pentru care chiar în imnul precedent celui citat mai sus spunem: „Ajutorului omenesc nu ne încredința pe noi, Preasfântă Stăpână, ci primește rugăciunea robilor tăi, că necazurile ne cuprind și nu putem răbda săgetările diavolilor…”
Paraclisul, din care fac parte imnurile invocate mai sus, este rugăciunea pe care duhovnicii o recomandă poate cel mai des fiilor lor duhovnicești, atunci când îi dezleagă de păcate și îi îndeamnă să se apropie de Sfântul Trup și Cinstitului Sânge al Domnului, în Taina Sfintei Împărtășanii. Această Mare Taină a Bisericii ni se împărtășește atunci când trăim intens întru cele sfinte, iar celor care nu au o viață duhovnicească să o numim „constantă”, măcar în preajma celor patru posturi mari ale anului, care sunt prilejuri de autoreflecție, dar și de bucurie atunci când ne lepădăm de păcate.
Creștinii care invocă în mod constant în viața lor ajutorul Preasfintei Maici se simt arareori singuri, fiindcă au mijlocitoare fără-de-pereche înaintea lui Dumnezeu. O mijlocitoare care, ca mamă, a născut, dar a și purtat de grijă Fiului ei, Cel ce ne mântuiește împărtășindu-ne din Trupul și Sângele Său. Tocmai de aceea, într-o laudă de la finalul aceluiași Paraclis, cântăm: „Bucură-te, ceea ce ai crescut Strugurele cel de taină!”.
(Protos. Ioan Dumitru Popoiu, Doxologia.ro)