N-ai economist… vine Dan!

Dragostea „subită” a unor concetățeni pentru regimurile autoritare (citește dictaturi) și susținerea (nu-i plătită în ruble) a agresiunii acestora m-a îndemnat să arăt pentru cei naivi și care visează la un plus de siguranță a vieții ca în comunism (ireală) efectele economice și sociale ale proprietății de stat și producției la comandă (planificată politic). În toate țările dominate de dictatori, dezvoltarea este inferioară celei din zona democratică, deși potențialul uman și material este similar. China, care a experimentat un model nou, respectiv conducere politică comunistă și economie de piață parțial liberă, a avut o dezvoltare deosebită, cel puțin până în prezent, și face excepție de la regulă. O dezvoltare „sănătoasă” a economiei și reflectarea ei în creșterea nivelului de trai le constatăm doar în țările democrate. Economia liberală urmărește eficiența, investește masiv în cercetare-dezvoltare, se angajează în competiția tehnologică și urmărește creșterea bunăstării majorității populației ca garant al stabilității sociale.
Putem face studii de caz privind evoluția economică a Rusiei, care deține cele mai mari resurse materiale și energetice din lume, a Iranului, care era pe timpul monarhiei prima putere industrială a Orientului Mijlociu, sau a Coreei de Nord, doar comparând cu Coreea de Sud. Nu cred că găsește cineva, nici nostalgicii cei mai fanatici, merite în dezvoltarea acestor țări sau exemple de creștere a veniturilor populației, servicii sociale de nivel ridicat sau dezvoltare culturală remarcabilă. Este evident că dictaturile au pierdut competiția tehnologică (excepție China), care este factorul decisiv în dezvoltarea lumii în prezent și în viitorul previzibil. Ce vor face? Vor acționa în continuare în afara regulilor internaționale (ale OMC), respectiv furt tehnologic, achiziții de produse cu tehnologie avansată încorporată contra materii prime (colonie?!?) și chiar invazia vecinilor (Ucraina, Israel) pentru a-și impune politicile falimentare.
Democrația, prin libertate de inițiativă, proprietatea privată, gândirea liberă etc., a asigurat progresul în permanență, începând cu Grecia și Roma antice, ajungând la revoluția industrială din Anglia, în fostele colonii, care au ales libertatea (SUA, Canada, Australia etc.), iar după război în toate țările care au renunțat la regimuri autoritare. Puținele regimuri autoritare care au încurajat dezvoltarea s-au democratizat în timp (Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, Spania, Portugalia) sau au pierdut cursa spre progres.
Teoria, dar și practica ne învață că progresul economic și social este urmat de destrămarea dictaturii. Cetățenii vor să își manifeste potențialul în libertate, nu „la comandă”, și să-și aleagă viitorul sau „dreptul la fericire” fără îngrădirile impuse de regimurile autoritare. Se pune însă întrebarea dacă națiunile democratice au dreptul, conform normelor internaționale, să încurajeze și să sprijine mișcările pentru democrație din statele cu regim dictatorial. Da, conform Cartei Dreptului Omului, recunoscută și de statele autoritare. Prin sancțiuni economice, interzicerea comerțului (embargou) și condamnarea (la Haga) a reprezentanților dictaturii. Sfârșitul dictaturii înseamnă progres mondial pe plan economico-social, creșterea nivelului general de trai și o mai justă distribuție (departe de perfectă) a avuției mondiale. Întâmplător, sărăcia extremă este prezentă în state autoritare și în „semidemocrații”? Categoric nu!
Nu cred că este alternativă la progres într-un regim democratic decât un cataclism la scară mondială declanșat de autocrați, cum observăm acum. Nu-l dorim și trebuie să-l contracarăm. Iar democratizarea sub toate aspectele (nu doar economică, ca în China) se va realiza pe termen mediu. Personal, nu cred că voi „prinde” momentul.