Moș Nicolae sau Sânnicoară

Distanță de numai șase zile care separă Sântandreiul de Sânnicoară a favorizat o vie circulație a motivelor și practicilor rituale, astfel că cercetătorul întâmpină serioase dificultăți când încearcă stabilirea semnificațiilor calendaristice. Sântandreiul este plasat într-un timp sumbru, învăluit de spiritele malefice care devin extrem de violente în „Noaptea Strigoilor”. Puterea forțelor potrivnice începe să scadă după miezul nopții, la cântatul cocoșilor. Lumea ce părea că merge spre prăbușire este salvată însă în fiecare an de Sânnicoară, personaj mitologic imaginat ca un moș cu barbă albă, călare pe cal, a cărui atribuție principală era vegherea porții cerului dinspre apus, pe unde încearcă soarele să se strecoare în ținuturile de miazănoapte. Același rol îl susține legenda – Sântoaderul care păzea poarta dinspre răsărit a cerului.
– Personificarea timpului îmbătrânit
Moș Nicolae este o personificare la vârsta senectuții, a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creștin numele și data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credințe în Iisus. În tradițiile românești Moș Nicolae are atribuții străine de statutul său ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzește Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină și căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii și fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor și salvează de la înec corăbierii, apără soldații pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În nopțile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Moș Nicolae împarte astăzi, asemănător lui Moș Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă tradiția pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa lăsată în încălțările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Moș Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele. Conform tradiției creștine, el pedepsea pe cei care se abăteau de la dreapta credință lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători și practici magice, dedicate în special lupilor și spiritelor morților-strigoi, început la mijlocul lunii Noiembrie (Filipii de Toamna, Filipul cel Schiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor și Sântandrei) și încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moș Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic.
Nicolae – din grecescul Nikolaos
Sânnicoară reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre. „Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik – (verbul nikao – „a învinge”, substantivul nike – „victorie”), semnificația acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele și, implicit, frecvența lui în onomastica greacă” (Ionescu c., 1975, p. 219).
– Victoria binelui asupra răului
Tradițiile populare românești par a nu fi străine de semnificațiile străvechi ale numelui grecesc. Sărbătoarea de pe șase decembrie prefigura victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se sucește puiu-n găoace” (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicală musceleană. Aceleași simboluri optimiste apar și din legenda ardeleană despre Sânnicoară și Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca și din tradiția bucovineană care susține că Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou „în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori” (Pamfile, 1914, p. 157). Legendele și tradițiile dedicate lui Sânnicoară, în esență precreștine, vorbesc de puterea sa neobișnuită invocată de soldații care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca stăpân al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat, de grija purtată sufletelor etc. Dacă la informațiile etnografice și folclorice de mai sus adăugăm contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca și poziția sa privilegiată în Panteonul românesc, putem afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se asemăna cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei și Sâmedrului. Sunt indicii că unele atribuții ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei și de sărbătorile de iarna. (www.crestinortodox.ro)