Monografia “Pătrăuții Sucevei” – Câteva precizări

Nu demult a văzut lumina tiparului monografia „Pătrăuții Sucevei” de dr.ing. George Turtureanu. Strădania sa, pe care am primit-o cu mare interes și bucurie, întrucât ne informează de existența unui vechi sat românesc menționat încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, merge de fapt pe urmele mai vechii lucrări a preotului Constantin Morariu „Monografia culturală a comunei Pătrăuți”.
Cum era și firesc, paleta abordată este extrem de largă. Se vorbește de așezarea și geografia comunei Pătrăuți, de istoricul localității, de școala de aici, de Căminul cultural și Biblioteca comunală, de societățile „Viitorul” și „Arcașul”, de Banca de aici, de eroii neamului, de bisericile neo-protestante, de etnia romă, ca și de viața socială și politică în genere.
În ansamblu, imaginea pe care ne-o oferă despre acest bătrân așezământ moldovenesc este, cu câteva excepții, exactă. Faptul este explicabil datorită unei documentări riguroase a autorului, care și-a aflat sursele de inspirație nu numai în scrierile mai vechi despre acest sat, ci și în cele actuale, cum ar fi lucrarea prof. Constantin-Corneliu Jureschi „Evoluția comunei Pătrăuți în epoca modernă și contemporană”.
În cele ce urmează, ca dovadă a atenției pe care am acordat-o lucrării, ținem să semnalăm câteva inadvertențe care nu respectă adevărul istoric:
1. În fața raclei Sf. Ioan cel Nou de la Suceava orice credincios poate citi că în anul 1686, când regele Poloniei, Sobieski, a invadat Moldova, a luat ca ostatec pe mitropolitul Dosoftei, împreună cu moaștele Sf. Ioan cel Nou și cu toate odoarele de preț ale Mitropoliei Moldovei. Dosoftei va muri în Polonia în anul 1693. În monografia lui N.G. Turtureanu citim că „mitropolitul Dosoftei a readus moaștele de le Zolkiev, din Galiția, și le-a așezat la locul lor în biserica Sf. Gheorghe în anul 1783 (p.96). Orice lector lucid poate constata cu ușurință greșeala de care se face vinovat autorul, întrucât, în acel an, mitropolitul Dosoftei avea aproape un secol de când murise. În realitate, cinstitele moaște au fost aduse la Suceava în 1783, la ordinul împăratului Iosif al II-lea care, cu prilejul unei vizite la biserica „Sf. Gheorghe”, a ținut să îndeplinească o mai veche dorință a locuitorilor de aici.
2. Despre faimoasa bătălie din anul 312 dintre împăratul Constantin cel Mare și rivalul său Maxențiu, autorul monografiei scrie că „împăratul Constantin a visat că pe cer a apărut o cruce luminoasă, însoțită de inscripția „In hic signo vinces”. Potrivit celor mai multe informații, semnul crucii s-a arătat întregii armate a lui Constantin, și nu doar împăratului, pentru că numai astfel se poate explica elanul cu care au luptat oștenii și au învins o armată mult mai numeroasă, iar cuvintele care au însoțit crucea au fost „In hoc signo vinces” (Întru acest semn vei învinge).
3. În monografia despre care facem vorbire, autorul afirmă că „coloniștii sectari ruși, numiți lipoveni după șeful lor religios, au fost colonizați în 1777, pe domeniul mănăstirii Dragomirna, formând satul Lipoveni”. Adevărul istoric este că lipovenii au venit mult mai devreme, din Rusia, în anul 1724, din cunoscute motive religioase și au întemeiat satul Lipoveni. Deci, ei n-au fost de nimeni colonizați, ci au fugit din cauza urgiei religioase care putea să-i piardă.
4. Îngrijorarea autorului pentru „sporul demografic” al romilor din Pătrăuți, teama că în anul 2050 românii vor ajunge o „minoritate tolerată” (p. 178) nu poate fi împărtășită decât până la un anumit punct. Autorul, împreună cu autoritățile comunale ar fi trebuit să își concentreze mai curând efortul asupra mijloacelor care pot înlătura furtul și lenea din rândul acestora. Sub acest aspect, statul și cu slujitorii bisericii ar putea da o mână de ajutor foarte prețioasă. Rămâne un punct de vedere care nu trebuie trecut cu vederea!
5. Menționăm un fapt deosebit de prețios pentru istoria artei românești. În preajma renumitei biserici din Pătrăuți ctitorită de vajnicul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt și aflată în atenția UNESCO, se găsește o mare piatră rotundă împrejurul căreia sunt dispuse mai multe pietre aidoma unor scaune. Ca atare, ideea celebrei sculpturi a lui Brâncuși „Masa tăcerii” pare să fi încolțit odinioară și pe tărâm moldav. În esență, aceasta nu este decât încă o dovadă a rădăcinilor adânci pe care arta lui Brâncuși le-a înfipt în specificul românesc.
6. Nu în ultimul rând, și tot ca o sugestie, credem că ar fi bine să menționăm, la ultimul capitol „viața socială și politică” și personalitățile locale care au contribuit fie pe plan cultural sau social la menținerea comunei în rândul acelor localități care merită o monografie. Astfel, amintim pe preotul satului, Victor Puiu, ing. Mihai Grozavu, prof. Ioan Puiu, ș.a..
7. Cu modestie, sperăm că la o viitoare editare a monografiei, autorul, după ce se va fi convins de adevărul acestor observații, va ține seama de ele.
Prof. Ștefan Hreniuc