Ilustrată prostește pe copertă cu un ou de struț pictat icoană, cartea doamnei „Consultant artistic: Minorica Dranca”, „Paștele în Bucovina”, înseamnă o apariție editorială inutilă, dar care îmbrâncește în prisos opere fundamentale ale acestui spațiu, semnate de Cantemir, de Marian, de Blaga și de Eliade, iar îmbrâncirea aceasta derivă dintr-o nesfârșită falsificare a istoriei noastre, de care nu Minorica Dranca se face responsabilă, o falsificare care trage cu tăvălugul peste cele două culturi distincte ale civilizației rurale din Moldova, cea răzeșească și cea țărănească, știut fiind (de către cei care știu) că ouăle încondeiate sau „muncite”, făceau parte din datina răzeșilor, nu și din cea a iobagilor, numiți în Moldova vecini sau țărani.
Țăranii nu „munceau” ouăle, ci le vopseau simplu, simbolistica închistririlor rămânându-le veșnic necunoscută, și ca desfășurare de rune, și ca mesaj cromatic. Există, ce-i drept, în folcloristica bucovineană o „citire” bisericească a desenelor și culorilor, pe care Minorica Dranca și-a însușit-o binișor, vehiculând-o cu dezinvoltură drept „semn etnic” și drept „în concluzie”, dar o „în concluzie” mereu subjugată bigotismului, și el tradițional în etnologia românească, bazată, după cum susținea Liviu Rusu, doar pe deducții și presupuneri, ambele proptite neîndemânatic în dogme ale ortodoxiei bizantine.
Judecată din perspectiva „sufletului bucovineanului creștin”, care suflet ar fi, în viziunea Minoricăi Dranca, „cea mai durabilă mănăstire și cel mai sfânt tezaur cu care a însemnat Dumnezeu pământul Țării de Sus”, deci dinspre suficiența orgolioasă a ieftinului bucovinism rural de astăzi, cartea Minoricăi Dranca vehiculează o mistică nemitică, în care tradiția și nu datina contează, rudimentul suficienței românești, exemplar definit de celebrul „așa am apucat”, justificând brambureala rurală cu pretenții de străvechi obicei.
„Cea mai deplină ilustrare a concepției creștine”
Confuzia dintre religia naturală și cea pragmatică a unor „importante zeități precreștine”, refuzată și de Sfântul Augustin, și de Martin Heidegger, dar mai ales de filosofii culturii de mai târziu, este preluată otova de Minorica Dranca, ba chiar cu o suficiență postulativă afișată, inclusiv prin iscălitura de pe copertă, „Consultant artistic: Minorica Dranca”. Dar dacă treci cu îngăduință peste stupizenii de genul „este un miracol faptul că aici s-au conservat, odată cu oul încondeiat, simboluri cromatice și ornamentale cu o vechime ce se pierde în vremurile primelor semne de legătură a omului primitiv cu mediul înconjurător” sau „simbolurile grafice păstrate până astăzi pe oul încondeiat bătrânește din Bucovina, se regăsesc peste tot unde cultura indo-europeană și-a trimis mesagerii, întemeind mari culturi, mari religii și mitologia însăși”, întâlnești, în cartea Minoricăi Dranca informații știute despre „credințele” rurale (ca la Dimitrie Dan, în sensul de eresuri) și despre practicile idolatre ale ortodocșilor, la vremea sărbătorilor de primăvară. Sunt descrise și niște „copturi de sărbătoare”, și acestea relicve ritualice ca și focurile, inclusiv „focul viu”, pe care Minorica Dranca îl pricepe de-a droanga, drept „semnul sufletului nemuritor”.
Abureala daco-romană
Ar fi prea mult să-i ceri unui intelectual de astăzi, care are măreață identitate de „Consultant artistic”, să priceapă că romanii au preluat, prin intermediul grecilor, elemente ale religiei naturale europene, păstrate în munții noștri nu din abnegație față de metafizic, ci din trândavă suficiență a spiritului, fără inițiere și mesaj, doar din păgubosul mimetism al lui „așa am apucat”. Nu-i poți cere intelectualului de astăzi să priceapă, precum Blaga, cum că dacismul nu înseamnă decât o tentativă nereușită de evadare din preistorie și că e o prostie să aburești lumea cu inepții despre „zeul roman Jupiter, sau Joe (Zeus la Greci)”, de la care ne-ar veni nouă „obiceiuri de origine păgână”, când se știe că din numele hiperboreu al cerului apropiat, Deaus, derivă Zeus și „zeificarea” fenomenelor, prin atribuirea de înfățișări, nume și porecle omenești de către elini, după cum povestește, cu făloșenie, Herodot.
Altminteri, adică dincolo de tentativele de parvenitism intelectual, Minorica Dranca adună, așa cum o duce capul, în 52 pagini de carte, care „constituie un fel de a fi indestructibil”, dar și de prisos, o poveste știută și care poate fi regăsită, nepastișată nătâng, ci în variantă amplă (199 pagini), completă, detaliată și mintoasă, în capodopera lui Simion Florea Marian, „Sărbătorile la Români”.
