Mihai Tânțar: „Pictura murală exterioară din Nordul Moldovei – un posibil început pentru istoria filosofiei românești”

Prozator de excepție, poet și filosof al culturii, Mihai Țânțar, cel care, în anii comunismului, semnând cu pseudonimul Mihai Tandru, publica superba nuvelă „Crucilă”, cea mai bună din întreaga nuvelistică bucovineană, șocând, atunci, prin promovarea, cu neascunsă simpatie, a personajului simbol al țărănimii care refuzase să se înscrie în colhozuri, deși se ține departe și deoparte de viața literară suceveană, scoate în fiecare an câte o carte, cu premeditată discreție, de parcă ar fi decis să o așeze direct în rafturile viitorimii.
Cea mai recentă, „Pictura murală exterioară din Nordul Moldovei – un posibil început pentru istoria filosofiei românești”, apărută, în acest an, sub egida Editurii Grinta din Cluj-Napoca, desăvârșește lucrarea de licență din 1973, „Prezența filosofilor elini, latini și bizantini în pictura murală din Nordul Moldovei”, lucrare apreciată cu notă maximă de eminentul cărturar și filosof ieșean Ernest Stere, sub aura unei superbe cugetări a lui Miron Costin: „Toate lucrurile dacă se încep a spune din începutul său, mai lesne se înțeleg”.
În domeniul istoriei și filosofiei culturii, Mihai Țânțar, absolvent al Facultății de istorie-filozofie, secția Filosofie, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, are și alte „recidive”, cea mai importantă fiind, după cum singur susține, lucrarea „Prezența Învățăturilor lui Neagoe Basarab la Curtea Domnească din Suceava”. Dar ambele lucrări sunt mai curând sinteze ale unor dispute de epocă, decât riscuri de abordare proprie.
„O privire asupra evoluției culturii românești vechi”
Fără îndoială, tentativa de a descifra în pictura murală din Nordul Moldovei elementele unui început de gândire românească veche, deci de filozofie, deci de evadare din matricea stilistică preistorică, în favoarea istoricizării, obligă la o bună cunoaștere a culturii românești vechi, călăuze pe acest drum întortocheat fiindu-i lui Mihai Țânțar P. P. Panaitescu, Virgil Cândea, Ștefan Bârsănescu, Nicolae Cartojan, Nicolae Iorga, Petre Lucaciu, Sorin Ulea, Al. Elian, J. Ștefănescu, Petru Comarnescu, Dan Zamfirescu etc. și, desigur, profesorul și filosoful Ernest Stere, în vreme ce „limbile de cultură românească” veche, prin care se statornicesc în spiritualitate repere autohtone sunt nu una, slavona, cum ne-am obișnuit să credem, ci trei, greaca, latina și slavona, zvâcnirile de limbă românească scrisă fiind rare, iar unele dintre ele (documentele câmpulungene, de pildă) nefiind conștientizate de nimeni, încă, drept monumente de limbă și de gândire românească.
Simpla expunere a teoriilor deja acceptate și care țin de o nevoie românească de a ne sublima istoria și spiritualitatea presupune o anumită evlavie culturală, pe care Mihai Țânțar o trăiește efectiv, deși multe dintre „tezele” consacrate forțează lucrurile până la a ne „îngâmfa și înălța peste ceea ce suntem”, cum spunea Xenopol, în 1871, la Putna.
De pildă, a susține, precum Ștefan Bârsănescu, cum că „cel dintâi sistem de învățământ de durată la români a fost învățământul moral prin predică, după cum reiese dintr-o bulă papală din 1235”, este o imensă și penibilă gogoriță, ceva în genul bolșevic al întâietății în toate, ironizată de români prin zicerea: „afinata a fost descoperită de ostașul sovietic, în… podul unei nemțoaice din Pojorâta”.
La fel de forțate, dar acceptate de Mihai Țânțar cu o aceeași cumințenie a spiritului, sunt și teoriile, readuse în discuție, referitoare la rolul bisericii în formarea culturii române („fapte de istorie ecleziastică cu profundă semnificație culturală”), deși Arune Pumnul sesiza, încă din 1848, că biserica nu a produs fapte culturale românești, lansând și provocarea: „Dacă există, să le pună pe masă; dacă nu, să tacă pentru totdeauna”.
„Elemente de filozofie românească veche”
Așa cum însuși Mihai Țânțar recunoaște, „e clar că de creații originale în adevăratul sens al cuvântului, de lucrări scrise cu caracter filosofic nu putem vorbi în etapa istorică la care ne referim”, în feudalismul moldav, adică. De altfel, și Răzvan Theodorescu, pe care Mihai Țânțar îl citează adesea, sancționează cu eleganță exagerările, exaltările naționaliste ale antecesorilor săi, numindu-le „bizare interpretări”. Dar, cum acele bizarerii, provocate de prezența, în frescele bisericești, a unor portrete de filosofi greci, au existat și au făcut epocă, într-o vreme, Mihai Țânțar le inventariază meticulos și le așează în depozitul de memorie al neamului, din care nimic din ceea ce ne aparține nu trebuie să lipsească.