„Suceava astăzi e un asfințit de glorie / trecutu-i scris pe pietre funerare”, spune Mihai Sultana Vicol, poetul boem, ultimul boem al contemporaneității, într-o superbă carte de poezie, „Risc pe cont propriu” (Editura „Opera Magna” Iași, 2011), carte-stindard și carte-disperare („De teamă că vorba mea-i o secure / voi mă vreți orb, mut și surd // Mă vreți bătut în piroane, răstignit”), în care „Poetul inventează lumea / și încălzește țeava de tun / la flacăra albastră a cuvintelor sale / până o înmoaie”.
Mihai Sultana Vicol, „caporalul pistol” într-o existență terestră numită gazetărie incisivă, dar poet de o imnicitate impresionantă, care înfruntă „mânia, bârfa și invidia / mărunților cu suflet de întuneric” cu demnitatea luminătorului „supus durerii pecetluite de destin”, admite propria-i martirizare, ignorând azvârlirea cu pietre în el, întotdeauna pe nedrept, dar pune mâna pe bardă și la cea mai înfiripată ofensă la adresa neamului său, în condițiile în care „Pe un măr vândută-i averea raiului / în pătimașa rană păcatul se răsfață”.
„Prea scump plătește trupul prețul crucii”
Mihai Sultana Vicol, poetul sortit „să îndure” („prea scump plătește trupul prețul crucii”), este, la o primă și pripită vedere, un patriot oarecum mesianic și, tocmai de aceea, desuet pentru astfel de vremuri („Țară te iubesc cu disperare / și trupul meu țărânii tale îl dau / De m-ai sui pe rug să ard numele tău / l-aș rosti flacără care mă arzi // De aș simți brăzdarul plugului pe trup / aș ști că lângă străbuni mi-i locul stelar”), dar patriotismul lui este, în fond, apogeul, preaplinul dragostei, relația androgină poet-patrie fiind, din totdeauna, una clasicizată de istorie și pe deplin onestă.
Dar patria, numită și neam din perspectiva ei vie și dumnezeiască, ni se arată și deslușește, din păcate, doar prin câteva generații, evadările din miniatural spre întreg, spre deplin, lăsând mult prea puține șanse de reușită („Pe Octavian Goga să-l recitim / seamă să luăm să nu mai repetăm rușinea” sau „Se îneacă în noapte ruinele cetății lui Ștefan… / De secole istoria n-a ruginit pe paloșul / voievodului moldav, dumnezeiasca lui făptură / la Putna-i simțire românească”), așa cum există șansa evadării și în înrudirea întru sfințenie, prin închinări aduse lui Eminescu, lui Eminescu, lui Eminescu, lui Goga, lui Păunescu și, din nou, lui Eminescu (dar și, în ciuda nenumirii, lui Grigore Vieru: „Eternitatea în trunchiul lui / bate cuie pentru un nou sicriu”).
Carte de luptător („În viața de zi cu zi am fost soldat de sacrificiu / trimis să deminez linia întâia a frontului”), carte de martir („Ce vină am că m-am născut în veacul douăzeci”?), dar și, așa cum o spune și titlul, un „Risc pe cont propriu”, într-o țară a nulităților fudule, dar decisive („Domnule Președinte / Poporu-i ajuns la capătul răbdării / Și pregătit în furia mâniei / Să vă măsoare gâtul cu frânghia” sau, mai amplu și deplin poetic, „Trăim sălbatic în neiubire de țară / și ne săpăm morminte peste Biserici”), noua plachetă de poezie a lui Mihai Sultana Vicol este, în primul rând, ca și anterioarele lui cărți publicate, o carte de poezie-poezie („Privindu-i chipul fără urmă de surâs / în el se oglindește mânia preistoriei / care stăpânește prevestitoarea moarte”), în ciuda faptului că „El nu știe să izbucnească în plâns / de pe limba lui pleacă în lume / cuvinte de cenușă din care nimeni / nu alege gânduri pentru scrisori / de dragoste”.
„Plângeți-i triumful misticei lacrimi”
E atâta evlavioasă sinceritate, în ciuda durității atitudinii militantiste, în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol, încât nici nu ne mai interesează lina lunecare stilistică din textualism în post-post modernism, preferând „nunta cu muzici triste” („nunta mea de adio / în ultima lumină a zilei pe pământ”), preferând, deci, măcar dezmorțirea, dacă nu și evadarea din platitudinea timpului („Se întunecă în rug / se face noapte-n flăcări și în cruce // Cel pedepsit e Savonarola / plângeți-i triumful misticei lacrimi”!).
Sau, cum spune poetul, într-una dintre elegiile sale aparent donquijotești, „Moartea a plecat / de la căpătâiul zilei, / ceru-i mai / înnoadă umbra / o iarbă rănită / cade peste grumazul ierbii”, trecerea aceasta tragică, disperant de tragică din aparență în aparență fiind esența celeilalte tragedii existențiale, care pecetluiește, în fond, nevrednicia generațiilor, pe care obișnuim să le apostrofăm, în loc să ni le asumăm, pentru că facem parte din ele, așa cum și generațiile noastre fac parte din noi, până la reverberația eului cu sinele.
