O impresionantă ceremonie „în fragilul ritual existențial” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 133) avea să transforme patru ani din viața sucevencei Maria Elena Cușnir în patru cărți, adică în tot atâtea altare, în fața cărora sufletul „își caută culcuș / Printre cutele poemelor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 125), dezvăluind perspective tulburătoare despre „viața / În veșnică chemare” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 138), despre „taina din ceasul vieții” (Autopsia mirărilor, p. 5), prin care un suflet liric, oarecum înrudit cu cel al lui Rilke, își caută „urcușul spre cerul despletit” (Autopsia mirărilor, p. 131), „apropiind pământul de cer” (Din depărtări și din adâncuri, p. 111).
În aparență și după confesiunea autoarei, două dintre cele trei cărți, publicate de „Opera Magna” din Iași, ar fi romane (Din depărtări și din adâncuri – 2018 și Autopsia mirărilor – 2020), iar pe cumpăna dintre aceste spații ceremoniale s-ar fi prelins, cu rol de memorii, „plânsul liniștii din ochiul cerului” (Anomaliile singurătății, p. 83), o altă superbă carte (Călătoriile – clipe de eternitate – 2019), în care, după cum observă Adrian Dinu Rachieru, după un prim contact cu narațiunile Mariei Elena Cușnir, „frisonul existențial capătă un accent confesiv, o infuzie autobiografică”. Iar a patra carte, apărută tot la Iași, dar la Editura „24:ORE”, se autodenunță drept „eseu mărturisire” (Anomaliile singurătății – 2021), deși înseamnă, ca respirație liturgică, mult mai mult, adică o cuprindere de vibrații care amintesc de litaniile egiptene, adică de primele tentative ale civilizației pământești de descifrare plauzibilă a inefabilului drept „Rugăciune tuturor întrebărilor fără răspuns” (Din depărtări și din adâncuri, p. 154).
Pretextele narative ale celor patru recente cărți ale Mariei Elena Cușnir nu înseamnă un „vuiet de plâns al trecerii; rană vorbitoare” (Autopsia mirărilor, p. 187), ci mai curând „țipătul țesut din amintiri” (Autopsia mirărilor, p. 121), deci litania cosmică – unică formulă de intere în armonie –, iar autoarea, „căutându-și / Drumul înspre miresmele iluziilor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 121), îndură cu stoicism cruzimea vremelniciei sub„povara cuvântului” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 128), amăgindu-se sau chiar fiind încredințată, grație unei tentații demiurgice de tip blagian, că „inima ce va închide / timpul” (Anomaliile singurătății, p. 81) nu este decât „Cântecul nostru – jocul de-a viața” (Din depărtări și din adâncuri, p. 51).
Există întâmplări, există secvențe de cotidian, există și idoli vremelnici – cântăreți și actori (în fond, „în cădere, lumina se risipește” – Din depărtări și din adâncuri, p. 51), așa cum există și „vocația Vivianei pentru poezie”, care vocație „s-a relevat în adolescență prin fascinația pe care i-au produs-o versurile lui Rainer Maria Rilke” – „Nu-i de mirare: / s-apropie echinocțiul de primăvară” (Din depărtări și din adâncuri, p. 51), dar Rilke nu-i decât o tentație a inefabilului, iar ferestrele lui rămân în general nezărite, în condițiile necunoașterii misticii și miticii catolice, mai ales în profunzimile abisale, pe care, ca și Trakl, Rilke s-a străduit să le descifreze și să le contureze. În mod personal și bine individualizat, Maria Elena Cușnir beneficiază, în cărțile sale, mai curând de o înrudire instinctuală cu spiritul lui Mircea Streinul, profund și luminos ortodox, în care „cuvintele se cațără cât mai sus” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 127), „își caută rostul / În visul celui Răstignit” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 123), apoi își găsesc „sălaș, în ochiul păsării” (Autopsia mirărilor, p. 49).
De aici, din modernismul înțelegerii și exprimării revoltei antidogmatice, deci din discreta aură a lui Rilke, „între nopți de forma cerului” (Autopsia mirărilor, p. 63), v-ați născut, Maria Elena Cușnir. „La capătul visului ești tu / Cel alungat de vocea adâncă a destinului” (Autopsia mirărilor, p. 49), iar „lumea ta nu-i cât cerul / E doar secunda, prăbușită în veșnică fugă” (Autopsia mirărilor, p. 33). Tocmai de asta am grăbit cu spor să respir cele patru cărți recente, regăsindu-mi răspunsurile (cele greșite ne individualizează) la întrebări nerostite încă. Rostul cărților este cel a dialogului care activează sinapse ignorate, slobozind adevărurile pe care le tăinuiau. Iar din punctul acesta de vedere, cele patru recente cărți ale Mariei Elena Cușnir, în parte narațiuni, în parte lirică, întregesc o mistico-mitică existențială, pe care am simțit nevoia să o salut, cu nestăvilit entuziasm, prin aceste biete rânduri de cronică omenească.
Ion DRĂGUȘANUL
