Pe vremea când, în prima mea junețe, începeam transmisiile la Radio România, mai întâi „de toată mâna”, apoi și cele sportive, încă trăia Dej, Ceaușescu era modest (vorba vine!) adjunct al ministrului Apărării, și atât de multe erau altfel orânduite, că azi par povestioare de adormit Mitzura (al cărei tată, Arghezi, încă mai păstra amintirea cireșelor vândute în livada din Mărțișor). Încerc să reconstitui câte ceva din zgomotoasa lume veche a microfonului fotbalistic din care mă tem că nu prea mai sunt printre noi viețuitori – și dacă, totuși, or mai fi și nu-i știu, îi salut cu toată bucuria și-i rog să mă onoreze cu un telefon.
În vremurile acelea, când Radioul începea cu greu să se dezmorțească, era în toi frica adâncă de transmisiile în direct: mai toate cele, câteodată chiar și prevederile meteorologice, se înregistrau pe bandă și ieșeau în eter doar după cuvenita cenzurare strictă. Greu de crezut, dar și de voiai să-i oferi lui Vasilică din Frecăței o melodie populară trebuia mai întâi să asiguri cu două semnături că lui Vasilică „îi merge numele”, nu cumva să răzbată pe post numele cine știe cărui chiabur răuvoitor, ori „fost” și, Doamne ferește, actual „dușman al poporului”. Celor cărora li se accepta transmisia în direct, deși răs-cercetați și până atunci, aveau nevie de un soi de „Ornis” preventiv: chiar dacă nu figura ca o condiție explicită, era regulă: n-ai dosar cu șină corespunzător la „Cadre”, rămâneai la inodora triere a știrilor în redacția „Sport”. Drept pentru care, printre așa-numiții „crainici sportivi” (vreo 5-6 de toți) se aflau persoane și cu ceva dosar „onorabil”, și cu știință și har al meseriei, alături de radiofoniști de pripas, greu capabili să treacă dincolo de eternul „X pasează lui Y”. De fapt, asta ni se și cerea insistent în toate ședințele: „relatați faza, n-aveți ce căuta dincolo de gardul jocului” – ceea ce, de fapt, ilustra grija față de „căderea” în eroarea eventualei divagații politice necuvenite.
Nici micile, măruntele și inerentele greșeli de literă nu erau trecute cu vederea: funcționa așa-numitul „post-control”, unde niște doamne rigide și serioase (încă nu se promulgase legea interzicerii apelativului domn/doamnă) reluau emisiunile zilei precedente, piguleau bâlbele și le afișau pe unu panou special, spre rușinarea comitenților. Închipuiți-vă câtă treabă ar avea azi un astfel de „post-control”! Barem erorile de pronunție a numelor proprii de s-ar aduna, ar fi necesare… prelungiri pentru scuze!
Acum circa 60-65 de ani, dificultăți prezentau anglosaxonii, acum este rândul onomasticii slave. Vreo jumătate din pronunțiile slave ale audio-vizualului nostru sunt eronate! Rusa nu se mai învață în școală, producțiile „Mosfilm” nu mai au căutare (la modă-s serialele turcilor), așa că fiecare pronunță cum îi vine. Și nu-i vorba de nume chisnovate de-ale noastre, precum Cicâldău, Cârstocea, Balaure, Durbozoancă, ușoare pentru noi, ocnă pentru străini, ci de „teme” lesne de rezolvat pentru oricare știutor de carte. Săptămâna trecută, în jocul UTA-Sibiu, Ivánov a devenit Ivanóv, Ilíev, Iliév ș.a.m.d. Nu-i vorba de un simplu moft: a rosti cuiva numele corect înseamnă cuvenita doză de respect și pentru subiectul în cauză, și pentru spectatori, dar mai ales pentru meserie în sine! Dacă nu știi, întreabă!
Pentru noi, era regulă, la jocurile internaționale, o scurtă întâlnire între cei doi comentatori, pentru a se lămuri dificultățile (reciproce) de pronunție – ceea ce nu cred să se mai întâmple acum – păi de ce numaidecât corect, dacă se poate și-așa? Da-s, totuși, mărunțișuri, starea generală a lumii fotbalului (nu numai românesc) era alta. În primii ani, nu existau radiourile fără fir, tribuna habar n-avea ce spuneam pe post, puteam inventa situații la o poartă și mingea să fie la cealaltă! Se alegea un singur joc din ziua respectivă, sau două, în cazul reprezentațiilor comasate (doar la București), și dacă se întâmpla să fie ales un meci din provincie, reporterul rămânea în transmisie toate cele 90 de zile, nu ca acum, câteva minuțele.
Cabine de transmisie nu existau, comentai de-an picioarelea, de pe marginea terenului (până și „masa presei” avea să apară mai târziu). Prima instalație modernă de nocturnă s-a „luminat” la noi abia în 1976, în deplasări, echipele mergeau, de regulă, tranca-tranca cu trenul (nu-s sigur că, azi, cei de la CFR Cluj știu cu siguranță unde-i gara!), funcționa o singură gazetă „la temă”, „Sportul popular”, și ce spunea rămânea sfânt, nu era internetul care să îngăduie (fireasca, apreciem azi) cunoaștere a lumii fotbalului, presa străină ne era cvasinecunoscută, deplasările „afară” ale ziariștilor rămâneau rara avis (într-un joc al Naționalei, în Elveția, fericitul „Mache” Ionescu de la „Sportul popular” a dormit la mine, în cada hotelului din Zürich).
Ceaușescu n-a îngăduit să se televizeze nici măcar victoria românească asupra Braziliei la Campionatul Mondial din 1970! Acasă, arbitrii noștri încercau (sau nu) să evite „indicațiile” mai mult sau mai puțin oficiale, iar noi jinduiam cât de cât accederea la noutățile soccerului european cărând televizorul „Doina” pe vârful Călimanilor. Interesul general era însă imens, radio și tele comentatorii și-au făcut datoria cum și cum au putut, dar s-au străduit cu prisosință. Despre starea actuală a transmisiei fotbalistice radio-televizate, care s-a „luminat” imens, dar a rămas și cu sechele, cu alt prilej.
