Lung prilej de vorbe…

Enorm reverberat episodul cu „dispariția” elevei de 15 ani : televiziunile au stors subiectul din răsputeri, de parcă n-ar fi fost alte (adevărate) „cestiuni arzătoare” la ordinea zilei!
Abia acum, când toate par a se fi așezat și lămurit, încep să mă îndoiesc și să mă întreb cine și de ce minte. Că de mințit, se minte în continuare! Ca să ajungă la Agapia sau la Văratic, minora ar fi trebuit să coboare din trenul de București la Pașcani, de unde să ia automotorul de Tg. Neamț. Varianta cu microbuzul de la București se poticnește tot la Tg. Neamț. De acolo, o mașină (care? a cui? de ce?) ar fi trebuit s-o ducă la una din mănăstiri. A doua zi, cu o altă mașină (a cui?) s-ar fi cuvenit să ajungă la Agapia (sau invers, e același lucru). Dacă, în varianta a doua, ar fi coborât la Suceava, traseul era și mai complicat: autobuz Burdujeni–Suceava, cursă auto Suceava–Fălticeni–Tg. Neamț, mașină (care?) până la Agapia sau Văratec. Posibil, totuși, dar cu mari eforturi și destul noroc.
Mai departe, lucrurile se încâlcesc de tot și intră într-un neverosimil absolut, de parcă ne-am afla într-o poveste cu farfurii zburătoare! Cum a ajuns de la Agapia la mănăstirea Rarău? Este vorba despre zeci și zeci de kilometri, drumuri de munte, suntem în plină iarnă! Minora ar fi trebuit să se întoarcă la Tg. Neamț (autobuz?) și poate, de acolo, s-o ia în sus, pe Bistrița, până la Chiril (tot autobuz?). Pe drumul de la Chiril la Rarău, dacă nu s-o fi întâmplat o minune peste noapte, n-aș crede că s-a aventurat autoturismul stăreției, fiindcă până și tractoarele se feresc de asemenea hârtoape; cu vechea mea Dacie, acolo am rămas fără amândouă planetarele! Ultima dată când am fost pe-acolo se asfaltaseră doar 2-3 kilometri prin satul Chiril, în rest, nu-i de crezut că se aventurează cineva cu mașina. N-avea ce să caute autoturismul stăreției pe acolo, spre a recupera adolescenta – de altfel, acum chiar se declară că Iulia a fost întâlnită pe porțiunea Câmpulung-Rarău, deci, pe cealaltă parte a muntelui. Dar să fi urcat Rarăul o fată singură, atâția kilometri, prin pădurea pustie, iarna, la ceas de seară? Hai să fim serioși!
Oricum, a doua variantă presupune întoarcerea la Tg. Neamț de la Văratic (cu ce?) și de acolo, ori la Pașcani cu trenul (urmând o transbordare în garnitura către Suceava-Câmpulung), ori cu vreun microbuz spre Suceava, de unde iar tren, ori autobuz, până la Câmpulung, Rarăul fiind vizat de astă dată din cealaltă parte. Nimeni nu se întreabă cu ce o fi ajuns Iulia la Pojorâta, de unde începe noul drum spre Rarău – care, de fapt, nici nu duce nici până la cabană, darămite până la mănăstire, rămânând câțiva kilometri de parcurs pe jos… sau cu tancul?
Pentru cei ce nu cunosc zona, și mai ales pentru bucureșteni, care ajung la mănăstirea Plumbuita cu troleibuzul 66 și la mănăstirea Radu Vodă cu tramvaiul 15, lucrurile par simple. Mănăstirea Rarău, căreia nu degeaba i se spune Sihăstria Rarău, aflată la 1.400 m altitudine, într-o zonă pustie și foarte greu accesibilă, este unul dintre cele mai izolate lăcașuri de cult din Bucovina. S-a încumetat o fătucă de 15 ani s-o ia de una singură, urcând per pedes, cu rucsacul în spate, kilometri și kilometri prin pădurile înzăpezite ale Rarăului? Dacă mașina stăreției a întâlnit-o pe înserat la mijlocul drumului, înseamnă că, mergând pe jos, ar fi ajuns la cele două răscruci, prima spre Chiril, a doua, spre mănăstire, în plină noapte. Și ziua cu greu te orientezi! Nu ne rămâne decât să credem că, în transă mistică fiind, ar fi ajuns la țintă precum somnambulii, care nu se rătăcesc și nu cad nicicum de pe creasta acoperișurilor!
Dar marea întrebare e alta: ce căuta Iulia la mănăstirea Rarău, unde nu putea rămâne, fiind lăcaș de călugări? A plecat de la Agapia și Văratic, mănăstiri de maici, ca să se retragă unde, la Rarău? Imposibil. De la Suceava putea lesne ajunge fie la Dragomirna, fie la Sucevița, Moldovița, ori la alte mănăstiri sau schituri de maici. Pur și simplu n-avea ce căuta la Rarău! Apoi: nici ca timp, itinerariul complicat, în zone muntoase puțin umblate la ceas de februarie, n-are cum fi acoperit în variantele date publicității.
Ceva nu-i în regulă în toată povestea – oricum gonflată excesiv și încheiată în coadă de pește. Mă tem că, de la bun început, amatorii de senzațional au mizat pe-o răpire și cine știe ce peripeții, numai că spectaculosul infracțional, atât de suculent gazetărește, mistuitu-s-a și pace… Detectivistic privind cele întâmplate, apare de neînlăturat ipoteza însoțirii fetei de către o persoană cunoscătoare a zonei. Dacă nu și a celor… sfinte.
P.S.
În USL, doi băieți obrăznicuți se joacă de-a țara!