La tribunalul istoriei

Legitimitatea sintagmei „comunismul românesc” n-o pune la îndoială nimeni. De altfel, se bucură de notorietate internațională, câtă vreme se discută fără urmă de ezitare despre comunismul polonez, albanez, sovietic, cubanez ș.a.m.d..
Probabil, ține și de o anume comoditate a exprimării: la urma urmei, cum altfel să-i spui unei perioade ce s-a impus, justificat și menținut, tocmai prin însușirea și utilizarea în exces a etichetei „comunism”? Ionescu ori Popescu pot, dacă vor, să-și auto-atribuie numele de Napoleon, Gandhi, Homer ori Maradona; noua identitate devine efectivă doar după ce o impune o hotărâre judecătorească. Altfel, e-o joacă de-a „știi cine-s eu?”.
Printre locatarii spitalului Socola s-au numărat sumedenie de Napoleoni sau Antonești, ba chiar a viețuit în perimetru fostului seminar al lui Creangă, și un Harap Alb… Nici un tribunal al istoriei n-a luat seama la amănuntul că, înainte de a fi condamnat, inculpatul se cuvine identificat și legitimat. Validarea legitimării, și în cazul comunismului, n-o poate face decât recursul la definiție. Indiferent de sursă, fie ea academică, fie o construcție strict politică, definiția comunismului, pusă față în față cu realitățile românești ale sfârșitului de veac XX, provoacă stupoare: nimic nu se leagă, nimic nu se potrivește. Atunci, care comunism? Cum bine (și degeaba!) se știe, comunismul face parte dintre marile utopii ce au iluzionat omenirea – iar utopia există și, eventual, rodește, doar în raftul bibliotecii. A o transforma într-o realitate, condamnabilă sau nu, e-un abuz ce sfidează, înainte de orice, logica elementară. Pretutindeni în lume, invocarea comunismului și arborarea lui pe drapel n-a fost până la urmă altceva decât o manevră menită să camufleze dictaturi de clan. Așa s-a încuibat stalinismul, maoismul, titoismul, castrismul, kim-ir-senismul și, la noi, dejismul și ceaușismul. Principiul de bază al doctrinei comuniste, „fiecăruia după necesități”, urmând a se aplica, probabil, în rai, unde oricum necesitățile… dispar. Dar întreaga definiție, înserată în orice dicționare, se bate cap în cap cu realitățile botezate „comuniste”. Vom recurge la prestația celei mai autorizate personalități în domeniul cercetării fenomenului, dl Vladimir Tismăneanu, care definește atât capitalismul, cât și comunismul, în „Micul Dicționar Politic pentru Tineret”, apărut în 1981 la Editura Politică. Reputatul specialist pare a-și fi modificat radical opiniile, câtă vreme în 1981 prohodea capitalismul („Orânduirea capitalistă și-a încheiat misiunea istorică” – pag. 63), dar, așa cum știința o cere, definițiile rămân definiții. În afara fanteziei cu „fiecăruia după necesități”, sunt stabilite alte câteva trăsături definitorii, în afara cărora comunismul… nu mai era comunism. Astfel, este obligatoriu „nivelul înalt al forțelor de producție, obținut pe baza celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, o foarte înaltă productivitate a muncii…” Tronc! Așa ceva în România ceaușistă? Ar fi trebuit să fi dispărut clasele sociale (într-o țară cu țărănime majoritară!), să se anuleze diferența dintre sat și oraș (!), dintre munca fizică și cea intelectuală (!) etc. etc. Dacă subscriem tezei potrivit căreia „în socialism se înfăptuiesc unele dintre fundamentele principale ale fazei superioare (comunismul. n.n.)”, atunci, rezultă că, respectând realitățile vremii, s-ar putea vorbi cel mult de un socialism românesc, și acela „in nuce”, nicidecum de comunismul căruia i s-a menit, la naștere, să rămână veșnic dincolo de zare. Nu se încumetă, însă, nimeni să condamne… socialismul, fiindcă ar indispune o mare parte a eșichierului politic european. Formula „comunismul românesc” vădește, poate, o comoditate de exprimare, dar mai ales una de gândire – dincolo de toate, și o intenție ascunsă: aceea de a preschimba fantoma unei teorii utopice într-o făptură reală, înzestrată cu Kalașnikov: păziți-vă! Când, de fapt, paza bună (ce nu ne-a putut feri de ceaușism!) s-ar cuveni direcționată către adevărata țintă: instaurarea dictaturilor, sleirea democrației.