„Și socotești tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci și tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (Romani 2, 3)
Ideea versetului devine ușor de surprins în momentul în care încercăm să răspundem la întrebarea „Cine este în măsură să judece faptele unui om?” Deseori, fie din păcatul mândriei, fie din pură inerție sau nebăgare de seamă tindem să învinovățim oameni, să le etichetăm faptele ca bune sau rele și în cele din urmă ajungem să ne îndepărtăm de cei pe care-i socotim nevrednici de a ne sta în preajmă.
Și totuși cât de justă ne este această judecată? Putem avea vreun moment convingerea că anumite fapte, circumstanțe ne-au creat impresia corectă despre un anumit om?
Răspunsul este în mod clar unul negativ. Încercând un mic exercițiu de imaginație, să socotim o sferă. În orice punct din jurul acesteia ne-am așeza vom constata negreșit ca nu putem vedea decât o față a acesteia, nicidecum toată suprafața ei și cu atât mai puțin interiorul ce va rămâne permanent necunoscut. Omul este ca această sferă. Căci niciodată nu vom ști în întregime care îi sunt faptele și vorbele și nici gândurile și motivele cele mai profunde care într-un anumit moment l-au determinat să acționeze într-un anumit mod. Mai mult decât atât, să nu uităm că orice impresie pe care o avem despre cineva este una subiectivă, trecută printr-o prismă personală ce poate să modifice imaginea reală.
Trecând peste acest prim aspect să ne gândim și la faptul că a judeca pe cineva, a arunca primul cu piatra, ar trebui să presupună o curăție a celui care întreprinde acest act. Și cine dintre oameni este fără de păcat? Nu există om care să nu fie supus greșelii, putând să ajungă chiar în situația de a comite păcatul pe care tocmai l-a judecat aspru.
(Daniela CIOBANU)
