Irimescu – in gloriam, in memoriam, in aeternitatem

Se spune, și de cele mai multe ori realitatea a dovedit-o, că valoarea unui artist se evidențiază și crește după dispariția fizică a acestuia. Nu este și cazul Maestrului Irimescu, al doilea artist al lumii, după Tizian, ca longevitate, și probabil întîiul cu o carieră de aproape 80 de ani. În urmă cu doi ani încă mai desena în creion, pe balconul muzeului din Fălticeni, surprins în această ipostază de Jonathan Scheele, șeful Comisiei Europene. Ulterior acesta din urmă avea să declare unui jurnalist că, la încheierea misiunii sale în România, ar lua cu sine un singur “lucru” – Muzeul Irimescu. Nu este cazul Maestrului Irimescu și pentru că a cunoscut gloria sub toate aspectele ei – sute de expoziții de autor și de grup, opere în colecții private și în muzee de pe tot mapamondul, universul propriu diseminat în sute de scrieri și de albume și, ca o încununare, personala de la Capela Sorbonei, în 2003, anul Centenarului. În acel an, în discursul de la Academia Română, după ce a repetat întrebarea retorică “Ce-i suta în ziua de azi?”, Maestrul spunea că se va retrage la o mănăstire, nu înainte însă de o nouă întâlnire la 105 ani. N-a fost să fie. Deși, așa cum mărturisea medicul său curant, Ion Irimescu mai avea resurse, a ales conștient, din refugiul locuinței sale în care parcă pășeai pe un tărâm aristocratic unic în această parte de țară, să plece la draga lui Jenița.
Plăsmuit din țărâna din apropierea Fălticenilor, coborât ca într-un melanj unic din vița Cazabanilor din Carcassonne, Maestrul a socotit că trebuie să întoarcă toată această glorie ținuturilor natale. Obișnuia să repete ori de câte ori avea ocazia că tatăl lui a fost un țăran gospodar și se minuna singur ce a găsit mama lui, franțuzoaică get-beget, la tatăl lui. Era o uimire mimată, desigur, așa se “juca” Maestrul cu apropiații săi, pentru că exact cele două moșteniri genetice aveau să-l alimenteze în timp cu spiritul estetic francez materializat în energia și încăpățânarea creatoare a gospodarului român de la țară.
Tocmai de aceea Maestrul a ales, la sfârșitul anilor ’70, să ofere Fălticeniului, așa cum cu modestie a zis în epocă, “o parte din strădaniile și energiile mele creatoare”. Strădanii și energii concretizate în peste 300 de sculpturi, în jur de 1000 de desene și o bibliotecă de peste 5000 de varii scrieri despre artă. Dacă, Ion Irimescu în viață fiind, colecția sa de autor donată comunității onora și, în același timp, genera mari responsabilități din partea municipalității, moștenirea Maestrului astăzi, în absența fizică a acestuia, este covârșitoare. Prin testament, între alte lucruri pe care a dorit să le lase în bună ordine, Maestrul Irimescu donează comunității și spațiul intim în care și-a petrecut ultimii ani de viață, spațiu înnobilat cu piese care, chiar dacă vor căpăta o valoare rece de inventar, sunt inestimabile ca păstrătoare a aurei Artistului. Și dorința Maestrului Ion Irimescu este ca locuința sa să intre în circuitul muzeal, una cu colecția pe care, neîmpăcat la petrecerea din această lume, nu a mai apucat să o vadă reașezată așa cum a conceput-o la instalare.