Încă din start, vreau să-i liniștesc pe tăietorii culturnici de frunze la câini că nu intenționez să mă auto-omagiez pentru realizarea acestei lucrări „copy-paste”, cum zice pe la colțuri manelistul Coșneguță Brăteanu (atâta îl duce capul), ci pentru a irita suficiențele culturnice cu afirmații șoc, de genul: nu există un folclor țărănesc românesc (argumentează Dimitrie Cantemir), ci unul răzeșesc; ornamentația populară din estul european, inclusiv cea românească nu este dacică (argumentează Lucian Blaga), ci celtică; asemănările și deosebirile dintre folclorul diferitelor etnii bucovinene sunt aceleași ca și asemănările și deosebirile dintre folclorul românilor bucovineni și ale românilor sibieni, bănățeni, maramureșeni etc. (argumentează George cavaler de Onciul), ca moștenire comună de câmp stilistic; nu există un folclor orchestral rural românesc (argumentează Leon cavaler de Goian); colindele, inclusiv „Miorița”, deși păstrate doar de români, nu sunt produse culturale românești (argumentează Strabon, dar concluzionează și Mircea Eliade); vifleimurile, impropriu numite „colinde” creștine, sunt creații culte (prelucrări de texte și de colinde vechi); folclorul ciobănesc nu este făcut de ciobani, care erau, de regulă, argați aduși de prin Galiția, care nici nu vorbeau românește, ci de proprietarii de turme, răzeșii (o confirmă documentele vechi).
Deși era nevoie de o gestionare corectă a memoriei vechi (în baza mărturiilor din letopisețe și din relatările călătorilor străini, din documentele de cancelarie voievodală, din recensămintele făcute din ordinele generalului rus Rumeanțev și austriac Enzenberg, din anuarele mitropolitane, din literatura bucovineană mărturisitoare și din vechile gazete bucovinene), o gestionare care nu din vina mea nu s-a făcut în ultimii 80 de ani, eu am vrut ca din frânturile de memorie obștească să încep să înțeleg elementele de spiritualitate românească veche, pe care, de-a lungul anilor, le-am tot luat în discuție cu Artur Silvestri, Grigore Leșe, Ioan Mareș, Paraschiva Victorița Batariuc, Pavel Blaj, Emil și Alexandru Havriliuc.
O spiritualitate mărturisită
În Bucovina, există o spiritualitate mărturisită, pe care intenționez să o scot la iveală, să o contemporaneizez, reproducând integral sau fragmentar lucrări mereu ignorate, dar mai mult decât importante, semnate de Dimitrie Dan, Iraclie Porumbescu, Em. Grigorovitza, Ion Grămadă, Dimitrie Marmeliuc, George cavaler de Onciul, Leon cavaler de Goian, Vasile Bumbac, I. G. Sbiera, Ion Ștefureac, Liviu Rusu și așa mai departe. Dar există, în documentele voievodale cu referiri la viața obștească bucovineană, și frânturi de informații, care, cumulate, nu numai că determină, ci chiar obligă la identificarea unor personaje și locuri legendare. Astfel, Iațco, întâlnit de Dragoș, este tatăl celui din Ițcani, care își avea casa și mănăstirea la Voitinel; „bourul” ucis de Dragoș era mârzacul dobrogean Atlamîș, cumnatul lui Kutlu-Buga (Bourul Norocos), han al Crimeii, eternizat în toponimul Cătlăbuga, dar și în urătură („Suntem din țara lui Ciuca-Buca, / Unde-i mămăliga cât nuca”); stema Moldovei este, de fapt, semnul zodiacal islamic pentru Stâlpul Bourului; cetățile carpatice antice se aflau, pe teritoriul Bucovinei, la Gura Humorului, la Poieni-Solca, la Horodnicu de Sus și la Falcău; ocupația austriacă a salvat cele două principate românești de o ocupație rusească de tip basarabean.
Există, tot în mărturiile vechi, și o sumedenie de „curiozități”, de genul: hanță, de la care vine toponimul Hânțești, înseamnă cal mic, mârțoagă; cier înseamnă locul în care se pășteau hergheliile de cai, iar botuș – locul în care se pășteau oile sterpe, inclusiv mieii și cârlanii; marga înseamnă vacă, iar expresia „terchea-berchea” sau „tercea-bercea”, cum o reproduce Coșbuc, vine de la cuvântul tătărăsc „terebleci”, care înseamnă tătari, deci oameni fără căpătâi.
Delimitări de vetre folclorice
Și tot în mărturiile vechimii există argumente lămuritoare asupra unor detalii violent interzise de etnografii de astăzi. Urșii din Mihoveni, de exemplu (urșii, nu Malanca, malanca fiind travestitul în femeie, care simboliza zeița vetrei), poartă clop pentru că străbunii lor sunt emigranți maramureșeni; Cajvana, sat în care, la venirea austriecilor, doar câțiva pomi sălbăticiți mai aminteau de o anterioară locuire, a fost re-întemeiat cu peste 160 familii ardelenești, în 1780 și, respectiv, 1784 (de aici derivă vestimentația neînflorată și strigăturile de genul „Moroșene, moroșene, / Seamănă porumb devreme”, dar și vagile ecouri de incantații șamanice ale dansurilor ciobănești cășvănene).
Concluzia, pe care am mai spus-o: cartea aceasta înseamnă o revoltă împotriva Bucovinei înstrăinate, înstrăinată în noi înșine și doar din vina noastră.
