Învățați-i pe copii să se roage

Atunci când sunt întrebați: ce e mai important în viața unui creștin ortodox, ce este important în procesul de educație al unui copil, mulți părinți răspund: participarea la serviciul divin, îndeplinirea poruncilor, ascultarea de părinți ș.a..
Dar mie îmi pare că cuvintele unui stareț, care a trăit pe muntele Athos și care a educat o mulțime de ucenici, se pot aplica nu numai fiilor duhovnicești, ci și părinților.
– Învățătura
Acest stareț spune către fiul său duhovnicesc: “Dacă vreodată Dumnezeu îți va aduce ție fii duhovnicești, tu să-i înveți pe ei cum trebuie să se roage, iar rugăciunea la rândul ei îi va învăța toate celelalte”.
Și dacă noi dorim să-i educăm pe copiii noștri în credința ortodoxă, trebuie să-i ajutăm pe ei să comunice cu Dumnezeul Cel Viu, Care este Sfânta Treime. Și în primul rând, să-i învățăm cum să se roage, ca legătura cu Dumnezeu să devină fundament al vieții lor pe viitor.
E cu putință oare a învăța pe copii să se roage?
Rugăciunea este convorbirea directă cu Dumnezeu. Pentru rugăciune este nevoie de participarea și sârguința omului, cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Într-o oarecare măsură, rugăciunea se învață ca și vorbirea. În familie copilul învață să vorbească, să comunice cu alți oameni, și tot în familie el poate “învăța” rugăciunea.
La început copilul trebuie să se roage împreună cu părinții, formându-și deprinderea de a se ruga zilnic. Iar mai apoi rugăciunea se poate transforma într-o experiență vie, mai întâi copilărească, dar mai târziu pe deplin matură.
Cel mai bun mijloc de a atrage pe copil în experiența rugăciunii este rugăciunea săvârșită împreună cu el. Totul începe de la rugăciunea pe care o rostește mama deasupra copilului nou-născut; pentru mamă această experiență este de cea mai mare importanță. Din acea clipă se pune temelia pentru participarea zilnică a copilului la rugăciune.
– Esența credinței ortodoxe
Un exemplu despre rugăciunea mamei pentru copii e descris în “Frații Karamazov” de Dostoevski. În familia Karamazov trăia un copil minunat – Alioșa. El a fost educat de către mama sa, iar mai târziu de către străini. Și unicele lui amintiri copilărești au fost acelea cum mama îl întinde spre icoana Maicii Domnului și se roagă pentru el, cerând ca Maica Domnului să-l ea pe copil sub ocrotirea sa. Iată acea temelie care trebuie să fie pusă de către mamă la începutul vieții conștiente a copilului.
Desigur, nu trebuie să arătăm neapărat copilului cum trebuie să se roage. Rugăciunea nu e o acțiune demonstrativă, ci adresare lăuntrică a sufletului către Dumnezeu. Și dacă această adresare va exista în noi, copilul o va simți, va simți că ea este izvorul bucuriei voastre.
În familiile ortodoxe, de obicei, pe copii îi învață rugăciunea „În numele Tatălui și al Fiului, și al Sfântului Duh, amin”, pe care o pronunță făcând semnul Sfintei Cruci. Această rugăciune este unită cu acțiunea, care copilașilor mici le pare ca o joacă. Ea e scurtă, dar are un conținut adânc. De aceea neapărat va trebui să lămurim copilului, atunci când va mai crește puțin, conținutul acestei rugăciuni.
Unele explicații ale rugăciunii se însușesc ușor de către copii, atunci când ele sunt însoțite de imagini. În viața Fer. Augustin se povestește cum odată Fericitul contemplând la taina Sfintei Treimi, a văzut pe țărmul mării un băiețel, care săpa o groapă în nisip. “Ce faci?” – l-a întrebat Fericitul. Băiețelul a răspuns: “Eu vreau să torn toată marea în această gropiță”. Atunci Fericitul a înțeles că nu este cu putință minții noastre limitate să cuprindă pe deplin taina Sfintei Treimi.
Din toate rugăciunile Bisericii, cele mai necesare pentru copii sunt: rugăciunea Domnească – “Tatăl nostru”, rugăciunea către Sfântul Duh – “Împărate Ceresc” și rugăciunea către Maica Domului – “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te”. În aceste trei rugăciuni se conține esența credinței ortodoxe.
La începutul drumului vieții copilului părinții trebuie să se roage împreună cu el, dar ei trebuie să grăbească ziua în care copilul va începe să se roage de sine stătător. Mulți din enoriași îi impun pe copii ca să se roage împreună cu ei acasă, dar când vin la biserică, în loc de o rugăciune comună, se despart de copil, postându-se într-un ungher, iar copilul face ce dorește.
– Rugăciunea, dar dumnezeiesc
Ar trebui să fie invers. Acasă copilul trebuie ajutat să deprindă rugăciunea individuală, ca relația lui cu Dumnezeu să devină una personală. Dar când ajungi cu copilul la biserică, neapărat trebuie de explicat copilului că aici se săvârșește o rugăciune comună. În timpul slujbei, copilul să stea alături de părinți. Părinții ar trebui să-i explice lui unele momente din serviciul divin, se poate pune împreună cu el o lumânare, arătându-i cum se face aceasta și sărutând împreună icoana. Să-i arătăm când să se pună în genunchi, când se cântă “Crezul”, “Tatăl nostru”. Să-i șoptim: “Iată, acum părintele se roagă pentru cei bolnavi. Și tu poți să te rogi pentru bunicuța noastră care este bolnavă”.
Atunci serviciul divin va deveni mai clar și mai atrăgător pentru copil, mai aproape de suflet. Biserica va deveni pentru el nu un loc de întâlnire cu prietenii, unde ei, dosiți într-un ungher, își vor face planuri de joacă, ci un loc unde toți împreună se “împrietenesc” cu Dumnezeu.
Rugăciunea e un dar dumnezeiesc atât de frumos, la care se ajunge numai cu un efort deosebit și având o inimă curată. A învăța rugăciunea, a supraveghea calitatea ei – ține de obligația duhovnicilor. Dar mirenii trebuie să țină cont că fără rugăciunea în familie nu poate exista o biserică casnică, biserica familiei. (Monah Zotic – Gaievski)