Între Post si Întrupare

Postul Nașterii Domnului este, în Biserica Ortodoxă, un nou prilej de revitalizare a vieții duhovnicești pentru credinciosul practicant.
Primele mențiuni despre practica acestui post provin din secolele IV-V și aparțin Fericitului Augustin și episcopului Leon cel Mare al Romei. Nu a existat o uniformitate în privința modalității de postire, a numărului de zile pentru post și a datei pentru serbarea Nașterii Domnului. Biserica Răsăritului a hotărât în sinodul local de la Constantinopole (1166), ca Postul Nașterii Domnului să dureze 40 de zile, începând cu ziua a 15-a a lunii noiembrie.
Postul venirii Domnului În Biserica de rit latin, poartă numele de „Jejunium Adventus Domini” (Postul venirii Domnului) și tine trei săptămâni. Ca modalitate de postire, există mici diferențe între Răsărit și Apus, iar în cele două biserici este mai puțin aspru decât Postul Paștelui.
Cele 40 de zile de post constituie o perioadă de pregătire interioară în vederea întâlnirii cu Hristos cel Viu, cu Logosul divin întrupat. Postul mai simbolizează și noaptea întunecată a Vechiului Testament, în care drepții se pregăteau să întâmpine pe Mesia-Izbăvitorul. Întruparea lui Mesia cel profețit de drepții Vechiului Testament s-a împlinit în persoana lui Iisus Hristos, „fiul Mariei și al teslarului”. Este una din tainele fundamentale ale credinței creștine (I TIMOTEI 3:16).
Pe baza datelor Noului Testament, Părinții Patristici au elaborat o veritabilă teologie a Întrupării, normativă pentru creștinătate, teologie pe care au fixat-o în Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325), Calcedon (451) si Constantinopole (680-681). Hristologia (învățătura despre Hristos) și mariologia (învățătura despre Maica Domnului) creștină stau în legătură strânsă cu dogma Întrupării.
Două firi, două voințe, două energii
În linii mari, Patristica ortodoxă definește Întruparea Mântuitorului ca act revelat (supranatural), răscumpărător (sau îndumnezeitor) și chenotic (ieșire din Sine pentru a le readuce pe toate în Sine, restaurate).
Supranatural, pentru că Hristos Dumnezeu își impropriază natura umană printr-un act mai presus de fire, de decizia unui cuplu, de voința a doi oameni. El se naște ca un om dar zămislirea Sa nu ține de ordinea naturii umane create pentru că originea Sa este transcendentă. Pe de altă parte, intervenția directă a lui Dumnezeu în istorie, prin Logosul întrupat, este coextensivă planului veșnic de mântuire a creației. Astfel, Întruparea apare și ca unică modalitate de restaurare a naturii umane, pervertite în urma păcatului originar. Hristos – Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, își asumă în Ipostasul Său (Persoana) firea omenească, din Fecioara Maria. Prin Întrupare, Hristos are două firi, două voințe și două energii, dumnezeiască și omenească, unite în Persoana Sa unică și veșnică, fără împărțire, despărțire, amestecare sau schimbare.
Cele două firi își comunică proprietățile fără să-și anuleze identitatea sau distincțiile. Concomitent, Hristos este și Dumnezeu și Om. Prin asumarea ei în Persoana Logosului (enipostaziere), firea umană a fost restaurată, transfigurată în ea însăși, devenind incoruptibilă în fața păcatului și a morții. Pe de altă parte, și firea dumnezeiască se înnoiește. Dumnezeu își comprimă natura (chenoză) la nivelul omului din dragoste pentru el. Se smerește și Se identifică cu noi pentru a fi în comuniune cu noi și pentru a ne readuce în comuniunea cu El.
Jertfa, Învierea, Înălțarea Întruparea lui Hristos este și temelia îndumnezeirii. Jertfa, Învierea și Înălțarea Sa desăvârșesc această realitate, iar roadele ei se însușesc de credincios în Biserică prin efort ascetic și Sfintele Taine. Dacă ne propunem ca țintă asemănarea cu Hristos, trebuie să luăm ca îndreptar poruncile Lui. Căci El se ascunde în poruncile Sale, iar acestea ni-L revelează pe măsură ce le împlinim. Hristos este deplinătatea virtuților, iar la virtuți ajungem pe măsură ce înlăturăm păcatul și pricinile păcătoase. E un proces anevoios în care și postul ocupă un rol important.
În esență, postul este sinonim cu înfrânarea și poate fi definit ca o cenzură voluntară a patimilor, a excesului de orice natură. E o mică victorie a libertății omului asupra preocupării de sine de care patimile sunt indisolubil legate și care îi circumscriu în fapt libertatea.
Postul nu este un scop în sine Postul echilibrează energiile trupului, eliminând excesele instinctelor, punându-le în rezonanță cu energiile sufletului în vederea întâlnirii cu Dumnezeu. Prin el însuși, postul alimentar nu conduce la un progres duhovnicesc. Reprezintă doar un auxiliar în procesul îndumnezeirii care trebuie susținut și de alte mijloace duhovnicești foarte importante: rugăciunea, Liturghia și Sfintele Taine, un program de viață creștină, studiul Scripturii.
Postul nu trebuie să devină un scop în sine, iar Sfinții Părinți recomandă să se facă cu binecuvântarea duhovnicului și în limitele puterilor fiecăruia pentru a se evita orice sminteală sau exces. Postul spiritualizează actele trupului și aduce firea omului la o stare de smerenie și jertfã, aptă pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
(Lucian Timofte – teolog ortodox)