Intelectualii în Biserică

Titlul articolului pare a nu avea o acoperire faptică. După 1990, în România s-a vehiculat mai degrabă sintagma „intelectualii și Biserica” – de parcă cei doi termeni trimit la două realități disjuncte. Exagerări sau atitudini neinspirate au existat și de o parte, și de cealaltă. Au fost două extreme între care putem plasa mica noastră analiză. Mai puțin dispuși la a-și asuma și mărturisi public credința în care au fost botezați, parte din intelectuali nu a avut ezitări atunci când a fost cazul să taxeze reale sau închipuite derapaje ale clericilor ori să susțină idei „progresiste”, plasate în afara literei sau duhului Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții. De partea cealaltă, putem consemna intolerante puneri la zid ale unor intelectuali mai cunoscuți dinspre blogosfera de nuanțe „ultra-ortodoxe”. Ori constata cu tristețe tratamentul aplicat uneori, mai rar ce-i drept, din partea ierarhiei bisericești, de la indiferența benignă până la alergia vizibilă față de tot ceea ce înseamnă cultură laică. Între aceste două extreme există însă multe nuanțe și numeroase cazuri pozitive. Sunt ierarhi sau preoți care au știut să-și apropie intelectualii și să-i implice în viața Bisericii, după cum nu puțini sunt intelectualii care nu s-au sfiit să susțină învățătura creștină în fața tăvălugului globalist, „corect politic”, ori chiar să strălucească prin viețuire duhovnicească și conștiință misionară. Deloc întâmplător, nu cazurile acestea din urmă, ci acele situații și atitudini extreme au fost intens mediatizate. De prisos a explica de ce. Merită să încercăm însă a analiza cum de, între atâtea categorii identificabile în cercul larg al credincioșilor, tocmai intelectualitatea reprezintă un subiect atât de sensibil și mereu actual.
Să facem o mică incursiune în istoria Bisericii, ale cărei începuturi au fost marcate de numeroase persecuții. Practic, până la începutul secolului al IV-lea, a-ți asuma statutul de creștin presupunea un risc major. Aveai mari șanse de a muri pentru credința în Hristos Domnul (căci un sfârșit martiric este încununarea oricărei vieți creștine). Începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin decretul din 313 de la Mediolanum (Milan), creștinismul devine nu doar religie licită, ci chiar protejată și încurajată. Ulterior, Împăratul Teodosie cel Mare, prin Edictul din anul 380, consacră credința creștină drept religie oficială sau de stat. Practic, avem de a face cu o altă etapă în viața Bisericii, una în care convertirile în masă aduc o creștere semnificativă a numărului credincioșilor, dar și o serioasă scădere calitativă, cu efecte până în zilele noastre. Oportunismul unor noi veniți și laxismul moral conduc la slăbirea conștiinței euharistice și, pe cale de consecință, la slăbirea comuniunii în Duhul Sfânt și la tendința de a aluneca spre formalism. Părintele Alexander Schmemann sintetizează astfel diferența dintre cele două epoci din istoria Bisericii, inegale ca întindere: „Pentru creștinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe Altar pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creștinii de azi, Hristos este aici deoarece Trupul Lui se află pe Altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creștini și noi există o diferență esențială. Pentru ei, totul constă în cunoașterea și iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorința de a fi luminați. Primii creștini se împărtășeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtășirii”.
Astăzi există în Biserică, precum în primele trei veacuri, un nucleu al credincioșilor numiți și „practicanți”, care sunt „mădulare vii” ale Trupului lui Hristos, dar și un număr considerabil de credincioși a căror viață de zi cu zi nu e conformă, ba chiar e cu totul departe de viețuirea creștină. „Problema” intelectualilor, din acest punct de vedere, nu e cu totul diferită de cea a sportivilor, a muncitorilor sau a altor categorii socio-profesionale: ei ori sunt parte din viața Bisericii, trăită liturgic și interiorizată duhovnicește, ori doar cochetează cu ideea creștină și contează mai mult în plan statistic. Situații complicate apar când abordăm această a doua categorie, din afara „nucleului”. Obișnuit să fie spiritul critic și lucid din viața cetății, un intelectual va avea tendința de a aplica și Bisericii același tratament. E posibil ca el să sesizeze probleme reale și să ajute, acolo unde ierarhia dovedește smerită receptivitate, la îndreptarea unor aspecte. Dar sunt și situații în care lucrurile sunt judecate din afară, în neștiință de cauză sau pe baza unor date sumare. E și cazul recent al unui tânăr intelectual care critica un ierarh că nu alocă mai mult timp și energie comunicării directe cu credincioșii, neștiind nici ce presupune programul de lucru al unui om cu o astfel de responsabilitate, dar și ignorând faptul că nu toți trebuie să aibă harisma comunicării în masă, după cum nu toți ierarhii sunt autori de tratate teologice sau specialiști în construcția de biserici.
Intelectualii care se grăbesc să dea sentințe în chestiuni de ordin teologic, respectiv clericii complexați care evită orice dialog cu cineva mai erudit decât ei reprezintă tot atâtea potențiale surse de tensiune între cele două categorii. Adevărații intelectuali nu au orgoliul că se pricep la toate și chiar dacă se pronunță asupra unor teme creștine, o fac strict din perspectiva competențelor proprii, evitând a intra în zone pe care nu le stăpânesc. E o problemă de onestitate aici, după cum în cazul clericilor complexați putem vorbi de o lipsă de smerenie și chiar de o greșită raportare la teologie. Nu e nimic rușinos, mai ales azi, în a recunoaște că nu ai cunoștințele necesare pentru a purta un dialog cu un specialist într-un anumit domeniu. Deși, măcar un pic de cultură generală tot s-ar cere de la cei din Biserica ce-i cinstește pe erudiții sfinți capadocieni. Dar ceea ce se cere de la un cleric este ca el să nu vorbească din cele teologice ca dintr-o știință, adică „nu în cuvinte învățate din înțelepciunea omenească, ci în cuvinte învățate de la Duhul Sfânt” (I Corinteni 2, 13). „Căci Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20).
Drumul intelectualului către Dumnezeu e, după mine, mai dificil decât al altor persoane. Testul smereniei și al lepădării de sine este cu atât mai greu de trecut, cu cât cel în cauză este mai erudit. Tind să cred că este mai ușor unui miliardar să împartă averile sale celor săraci, decât unui intelectual cu veleități de savant să-și răstignească mintea și să accepte că nu știe nimic, atâta vreme cât nu-L cunoaște pe Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-L poți aborda pe cale rațională. El nu poate fi niciodată obiect al cunoașterii noastre, ci doar Subiect într-o relație de iubire. Pe calea cunoașterii, un intelectual poate fi însă ajutat să facă acest salt de credință, chiar prin intermediul unor texte profane. Eu însumi am fost (re)adus în Biserică de un text filosofic, „Critica rațiunii pure” a lui Immanuel Kant. Încât, deși nu devin decât rareori repere de învățătură ortodoxă, ba își iau uneori iconoclaste libertăți, totuși nu putem ignora potențialul misionar al oricărui intelectual. Potențial care se poate actualiza cu o singură condiție: ca acesta să-și dorească sincer să fie sau să ajungă în Biserică, iar nu să rămână un veșnic observator „detașat” și „critic” al ei.
(Sursa: Doxologia.ro)