Începuturile comunității creștine

În Noul Testament nu se găsește expus un plan de a constitui creștinismul ca o „societate creștină”, paralelă sau suprapusă statului, nici ca un sistem filosofic sau religios particular. Comunitatea creștină apare ca „ekklesia tou Theou”, adunarea celor chemați de Dumnezeu, uniți prin aceeași credință, iubire și nădejde, în care și prin care Dumnezeu cel viu pătrunde în viața reală a oamenilor pentru a-i strămuta într-o altă ordine de existență.
Biserica își are originea în inițiativă și chemarea lui Dumnezeu și nu se inventează, nu se creează ca o asociație publică voluntară. Desigur, aceasta implică o structură, liturgică și sacramentală, care este dată în faptele lui Dumnezeu în istorie, începând cu întruparea, moartea și învierea Fiului Său și culminând cu trimiterea Duhului Său cel Sfânt în lume la Cincizecime. De aceea, de la început, nu orice adunare de credincioși sau întrunire culturală se numea biserica. Astfel, comunitatea creștină apare în istorie ca având o identitate unică, zidită după modelul pe care Iisus Hristos însuși l-a instituit. Aceasta este marea surpriză istorică pe care a creat-o „acest neam omenesc”, care duce un nou mod de viața, necunoscut înainte, de care amintește Epistola către Diognet (cca 124). Dar tocmai această amprentă specifică a creat dificultăți pentru acomodarea creștinismului în situații culturale, sociale și politice diferite de-a lungul istoriei. (Pr. Prof. Dr. Ion Bria)
Fragment din Epistola către Diognet:
„Creștinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Creștinii nu locuiesc separat în orașele lor proprii, nu vorbesc vreo limbă diferită, nici nu practică un mod de viață straniu.
Învățătura pe care o au nu este o descoperire a minții și cugetării omenești, nici nu aderă, ca unii, la vreo învățătură omenească. Ei își petrec viața în orice oraș, grec sau străin, după cum fiecăruia i-a fost hărăzit de soartă, urmând obiceiul local firesc în ce privește portul, hrana și alte stări. Totuși starea lor arată câteva trăsături minunate și chiar surprinzătoare. Deși locuiesc acasă, în țările în care s-au născut, ei se comportă ca niște străini. Participă la toate ca cetățeni, dar ei rabdă pe toți și pe toate ca străini… Ca toți oamenii ei se căsătoresc și nasc copii, dar nu leapădă pe cei născuți.
Orice creștin este liber să se împărtășească la masa altuia, dar niciodată nu are pat comun. Cu toate că viețuiesc în trup, ei nu trăiesc după trup. Trăiesc pe pământ, dar cetățenia lor este cerească.
Ei ascultă legile hotărâte, dar în viața lor particulara ei sunt mai presus de legi. Iubesc pe toți oamenii, dar sunt persecutați de toți.
Ei sunt neînțeleși și condamnați, iar suferind moartea ei sunt treziți la viață. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe alții, sunt lipsiți de toate, totuși au toate din prisos. Sunt dezonorați, totuși sunt slăviți prin înjosirea lor; huliți, dar răscumpărați.
Ei răsplătesc calomnia cu binecuvântarea, insulta cu delicatețea. Pentru binele pe care îl fac sunt pedepsiți ca niște răi, iar când sunt osândiți, se bucură ca unii care ar da viață. Sunt pedepsiți de iudei ca niște eretici și persecutați de elini, cu toate că cei ce le fac rău nu pot explica pricina ostilității lor.