În ce scârboasă lume trăim!

Citesc o știre pe care o publică AMPress. Toate știrile, se poate înțelege, trec pe la mine, care stau la Sângeru, dar eu citesc cam zece la sută din ele, cu toate că deasupra scrie că eu le-am postat. Așa e făcută rețeta tehnică, iar rugămintea și somația mea către inginerul priceperilor internetiste, care se ocupă de site, au fost degeaba. Dacă vreți să nu mai fiți “sus”, nu vi le mai trimitem! Nici asta nu vreau.
Azi am citit următoarea știre:
Filosoful Mihai Șora a scris pe Facebook un text scurt și relevant:
„Oameni buni, dacă nici astăzi, după Ordonanța de Urgență, nu vedeți – adică NU VEDEȚI! – spre ce ne îndreptăm, dacă nici astăzi nu înțelegeți – NU ÎNȚELEGEȚI! – ce înseamnă și încotro ne duce subordonarea magistraților de către politicieni, înseamnă că suntem pierduți, ca nație, pentru alte câteva decenii. Noapte bună, România!”, a scris Mihai Șora.
Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a prezentat marți, la finalul ședinței de Guvern, mai multe modificări realizate prin Ordonanță de Urgență și care privesc legile justiției.
Cărturarul, care a trecut suta de ani, fiind sărbătorit pentru longevitatea unei vieți lucide, nu stă deoparte de treburile Cetății, semnalând aspecte care îl îngrijorează într-o țară obsedată de justiție și acapararea ei”.
Asta-i știrea. Ce urmează este mizeria fără margini a înjurăturilor, noianul agramatismelor, băgarea și scoaterea mădularelor, puzderia de luptători pitiți sub nume de împrumut care insultă, calomniază, deșartă din mațul lor gros conținutul unui intelect bolnav peste inamicul Șora.
Nu-l știu, mărturisesc jenat, pe filosoful Șora. Adică nu i-am citit opera. Sunt și alți autori pe care nu i-am parcurs, așa că vina nu stă agățată doar în acest cui, lacunele mele cărturărești fiind mai ample. Știam doar că ministru în guvernul Roman fiind, al Culturii cred, și-a dat demisia – singurul – după chemarea minerilor la București și măcelul produs în Capitală. Am aflat apoi că acest intelectual are acum 102 ani, iar opiniile lui nu-mi șifonează gândurile și nu-mi par deplasate. Are, zic eu, dreptate în multe din cele spuse și scrise, cu amendamentul că nici justiția nu-i icoană. Să nu-ți placă Dragnea, unicul individ care stăpânește România azi, mai tare ca Nicolae Ceaușescu, nu-i cine știe ce. Sondajele arată că bogătașul teleormănean, mai bogat decât toți capitaliștii români la un loc, zic unii, cu toate că nu a avut decât salariu de bugetar, e antipatizat de trei sferturi din repondenți. Deci moș Șora nu e singurul care nu-l place. E singurul care are însă 102 ani!
E de admirat că la vârsta lui se mai bate pentru ceva. Putea să sforăie, neînjurat, fiindcă de înjurături vreau să grăiesc. Rar mi-a fost dat să citesc mai scârboase, abjecte insulte la adresa unui om. De ce? Fiindcă îndrăznește să se ia de Dragnea și, culmea, are neobrăzarea de a avea o vârstă aproape biblică, la care, înțeleg, opiniile sunt interzise. Un prieten, al cărui tată a murit tânăr, la 31 de ani, îmi spune că părintele lui ar fi avut azi tot 102 ani și ce fericit ar fi fost să spună ceva, chiar prostii, numai să fie.
Am recitit ce a scris intelectualul energic Mihai Șora, pe care eu nu l-am parcurs cărturărește. Spre deosebire de domnia sa, neîncrederea mea nu se limitează doar în politicieni. Eu nu am încredere nici în justiție, pe care vrea s-o încalece – așa e – politica. Justiția în România, ca și politica, e alcătuită din indivizi. Iar mulți dintre ei sunt netrebnici. Niște netrebnici politici vor să încalece niște netrebnici din justiție. Niște hoți din politică vor să fie șefi peste hoții din tribunale. Eu nu ies în stradă să apăr justiția. Aș ieși să strig împotriva netrebnicilor care conduc România, batjocorindu-i averea demnității. Dar nu ies să apăr ceva, fiindcă dincolo de țara mea, furată și batjocorită, nu am nimic de apărat.
Justiția? S-o apere domnul Șora, cu mușchii lui revoltați. Eu n-o apăr, fiindcă nu merită și am exemplele mele.
În România avem un rău uriaș – clasa politică. Ea vrea să fure – ca mereu – fără a fi pedepsită și din pricina asta face orice să călărească și puțina justiție care i-a mai scăpat printre dește. Dar s-a refugiat cinstea în numele de icoană al justiției?
Iertare, dar eu nu ies în stradă să apăr justiția română, domnule Șora. Fericit aș fi s-o fac, dar n-am motive. Semnalarea netrebniciei de a avea la degetul mic magistrații e, cu adevărat, corectă și eroică. Vă felicit pentru asta. Dar eu nu am pentru cine mă bate.
Mă pot sui pe metereze apărând un intelectual de 102 ani care pare a fi un model, într-o țară orfană de modele. Zoaiele care curg peste acest om, abundente, dezgroparea unor păcate reale sau inventate de acum 70 de ani, când ar fi fost „agitator cu munca la țară”, sforțările unor divizii propagandistice antrenate electoral spre a demola și sfărâma acest „moșneag periculos”, mă dezgustă și-mi arată cât de jos am coborât. Câțiva „mari jurnaliști” acoperă pagini întregi spre a arăta trecutul dubios, „comunist, fascist, legionar” (hotărâți-vă!), al bătrânului care a ieșit cu bastonul în Piața Victoriei.
Dacă regimul Dragnea se teme atât de tare de „mitingistul” Șora încât mai angajează câteva mii de jandarmi ca să-i țină piept și cumpără armament de război superperformant, înseamnă că stă jalnic. Teme-te, regim politic de doi lei, înarmează-te, aliniază-ți jandarmii că vine Șora de 102 ani și calcă în șenilele târlicilor lui „democrația Dragnea”. Divizia presă deja a sărit din tranșee, apărând cu baioneta pixului buclele doamnei Dăncilă.
P.S.
Aflu, pe surse, că filosoful – presa mai are de scormonit – a furat cireșe din pomul unui vecin când avea șase ani și se scărpina cu deștul în nas la grădiniță, ceea ce anunța de pe atunci apucături periculoase.