Împușcarea francului

Dialog în fața televizorului: iar mafioți de Dâmbovița? M-am săturat, schimbă programul. Iar judecători corupți? Ajunge, caută altceva. Iar spitale amărâte, iar stenograme, iar scandal Ponta-Băsescu, iar îngălatul de Cristoiu? Mi s-a acrit, treci pe Animal Planet!
Reacții oarecum firești: repetarea duce la de-sensibilizare. Îmi amintesc o scenă văzută cândva la TV: cetățenii din cartierul bucureștean Băneasa au chemat Poliția și presa pentru „a da în gât” mai marii unei „Alimentara” ce au îndrăznit să ceară nu mai știu câți lei pentru kilogramul de salam de Sibiu. Era, dacă nu mă înșel, prin 1991. Acum cârnatul de Hermannstadt costă de 100 de ori mai mult și nimeni nu se mai miră deloc! Fiindcă nu ne mai miră nimic.
România a trecut printr-un proces de de-sensibilizare progresivă, ajungând în pragul nesimțirii. Când Ceaușescu a hotărât să ridice cu 1 leu și 35 de bani prețul cărnii de porc, au fost trimiși activiștii în fabrici, să lămurească muncitorii că doar așa se poate acoperi costul industrializării râmătorilor. Că ar fi, adicătelea, o scumpire „legitimă și necesară”.
Cine se mai ostenește să explice, în noul mileniu, șuvoiul majorărilor cotidiene la tot ce se vinde în țara asta? Nimeni. Românul rămâne cu uimirea și atât. De regulă, uimirile simple, de tipul „de ce urmărește prețul benzinei costul internațional al barilului de petrol, câtă vreme utilizăm doar parțial petrol de import?”, ori „de ce, dacă România are resurse de gaze (ba chiar și exportă!) plătim atâta metrul cub?, ori „de unde a avut ăsta 140 de milioane ca să?…” s-ar cuveni urmate de o anume reacție dumiritoare din partea autorităților. Liniște și pace! Tăcere, sau cuvenita culpabilizare a crizei și a dolarului sabotor. Pensionarii împușcă francul, în vreme ce alții își umflă cu nesimțire conturile în străinătate și-și clădesc vile cât gara Râmnicul Sărat din lefuri de bugetar, ba la munte, ba la mare, ba peste țări și mări. Nu-i întreabă nimeni ce și, mai ales, cum.
Prezumția de inocență a eradicat complet prezumția de vinovăție. Fiecare e liber să aibă, dar, și mai abitir, să n-aibă. În lipsa convingătoarei reacții oficiale, cutărică își vede liniștit de-ale lui, deși a furat fabrici, a tăiat mișelește păduri, a escrocat și-a falsificat din greu. Egalitatea între cetățeni, ca și egalitatea șanselor, tinde să se preschimbe în opusul lor – și aceasta pentru simplul motiv c-am ajuns să nu ne mai uimească nimic. O fi mirarea scrisă-n legile omenești, dar nu… pentru căței! Măcar Grivei latră nestingherit la lună; românul abia dacă mai schelălăie, convins fiind că nu-l aude nimeni, ori, dacă izbutește totuși să zgârie cât de cât timpane tăbăcite și antrenate, e trudă-n zadar…
Avem o mulțime de legi (și de tentative legislative) pentru controlul averilor. De la huiduita Lege 18/1968 (profund ceaușistă și, totuși… aproape similară cu ceea ce se va propune post-revoluționar!), și de la proiectata lege a lui Cojocaru, am avut parte de Legea 15/1996, Legea 144/2007, Legea 176/2010… ei, și? N-au fost luați la întrebări nici 5% din îmbogățiții de război (este vorba, am mai spus-o, despre războiul românilor cu sărăcia).
Pe malul unui iaz, un pescar bătrân ce învăța râmele să înoate mi s-a confesat: „Dom’le, l-am apucat și pe Antonescu. M-a băgat o lună în lagăr fiindcă am vândut, la Brăila, bragă și covrigi cu suprapreț. Nu l-am iubit, dar l-aș vrea, fie și numai pentru o săptămână, înapoi”. Ia uite unde am ajuns! Mor oameni în revoluție ca să scape de dictatură, spre a ajunge să regrete… un alt dictator! Drept pentru care nu ostenesc să mă mir – și aici e aici! – mă mir că mă mai mir! De ce să te mai miri? Procesul de de-sensibilizare a nației, intuit de poeți („Ce nu se poate, când totul se poate?”) se nutrește dintr-un generalizat proces de lehamite. Vechea glumă cu dialogul dintre „foști” („Iar plouă…” „Dă-i în așa și pe dincolo!”) poate fi transpus lesne în variantă actualizată: „Iar s-a scumpit… Dă-i în…”
Mircea Radu IACOBAN
P.S.
Stau cu harta în față și nu înțeleg nimic: ce căuta rusul în Bulgaria? Dar în România? Ca să ajungă de la Chișinău la Moscova, Rogozin trebuia s-o ia spre nord-est… și a cârmit-o spre sud-vest? Hai să zicem că, pentru a ocoli spațiul aerian ucrainean, ar fi putut cere să traverseze un coltuc de Românie. Bulgaria însă, de unde, de ce și până unde? Să fie vorba despre un nou „spațiu vital” plănuit în geografia de plastilină modelată de Putin?