Iar au înflorit castanii!

Din nou m-au păcălit castanii! În fiecare primăvară încerc să prind momentul aprinderii candelabrelor albe și de fiecare dată dau greș: castanii înfloresc „noaptea, ca hoții”, parcă pentru a-și feri miracolul desfacerii florilor de invidia copacilor din jur și de ochii prea curioși ai trecătorilor. Și tot de fiecare dată când se desfac florile gingașe ordonate în piramide de lumină îmi amintesc strofa lui Dimitrie Iov „Au înflorit castanii la Soroca / pe strada mea au înflorit castanii / Și-n liniștea ce plânge din podgorii / La umbra lor se plimbă azi dușmanii.”
Basarabeanul Iov a fost director al Naționalului ieșean între 1942 și 1944. A dispărut pur și simplu în timpul refugiului, când teatrul năpăstuit își începea periplul prin mărunte gări bănățene. Actorii au interpretat gestul ca o dezertare: la greu, directorul și-a părăsit trupa! Iar el, de fapt, devenise fugar hăituit ce încerca să se ascundă de răzbunarea „eliberatorilor”. Deschiderea arhivelor a îngăduit să se afle că, pentru strofa cu castanii, Dimitrie Iov a intrat în vizorul NKVD-ului, care, după intrarea rușilor, l-au căutat ani în șir prin toate cotloanele României. N-au izbutit să-l găsească, dar, după o turnătorie, l-a dibuit mai târziu Securitatea. Iar Iov avea să moară în pușcăria Gherla!
Cunoscuta hăituire a scriitorilor autori de operă „dușmănoasă” a fost posibilă și datorită turnătorului „elevat”: pe securiști nu-i dădea cultura afară din casă, puțini dintre ei dispuneau de uneltele apte să descifreze un text „neconform” cât de cât subtil, așa că se apela la delațiunile și interpretările turnătorului cult, inteligent, infinit mai periculos pentru cei din jur. Scriitura îngrijită, remarca de profunzime psihologică, nuanța sesizată cu finețe, concizia dialogului esențial și, mai ales, lejeritatea cu care se mișcă în lumea universitară și-n mediul academic arată că, de pildă, Tache (poate vă mai amintiți, l-am mai evocat și cu alt prilej) are condei și-i de-al casei. Tache este autorul relatării despre adunarea de demascare organizată la Facultatea bucureșteană de istorie în martie 1959. Despre celebrele ședințe de demascare s-a făcut vorbire, ici-colo, în proza „obsedantului deceniu”, dar ceea ce revelează ochiul atent și avizat al lui Tache trece dincolo de literatură! Oricâte filme și cărți ar (mai) apare, inspirate din sumbrele „demascări” de atunci, tot va fi imposibil generației de azi să perceapă (dacă, desigur, va fi interesată…) până la capăt atmosfera de teroare absurdă în care se desfășurau procesele publice de tip inchizitorial.
Ședința cu pricina, condusă de Florian Dănălache, a fost organizată în sala Floreasca, cea mai mare a Bucureștilor anului 1959. Erau „judecați” de colegi, dar și de studenți, profesorii Dionisie Pippidi și Mihai Berza (pe parcurs au apărut și „victime colaterale”). Știți cu ce au greșit cei doi? N-au… semnat Apelul pentru eliberarea lui Manolis Glezos! În pofida organizării amănunțite, „demascarea” a fost pe jumătate ratată: studenții i-au aplaudat pe acuzați, ba chiar și unii profesori din prezidiu. Tache acuză: „A aplaudat și Emil Condurachi, până i-a făcut tov. Atanase Joja semn.” Oricum, învinuiții au scăpat ieftin. La „demascarea” compozitorului Mihai Andricu, „o jalnică epavă a trecutului”, cum scria „Scânteia” lui Brucan (aprilie 1959), i se reproșa teribila culpă de a-și fi îngăduit „observații critice privind calitatea muzicii ușoare sovietice”! Referatul întemeiat pe relatarea lui Tache cerea arestarea compozitorului și trimiterea lui imediată în judecată.
La ședința din sala Floreasca, turnătorul vine cu o observație de finețe – conf. Mâciu, iertat de critici, era „fericit, la despărțire, se uita și după ultimul preparator să-i dea mâna.” Bietul Mâciu trebuie înțeles: se aștepta să fie înfierat cu mânie proletară, câtă vreme tocmai fusese criticat în revista sovietică „Voprosî istorii”. Nu bănuia că era programat pentru altă tranșă de demascări… Greu de depistat acum cine va fi fost acel Tache, povestea s-a uitat, cum a fost uitată și drama directorului Teatrului Național din Iași – cine mai știe ceva despre Iov? Dar și cine-i acel alt Tache care i-a răscolit opera căutând texte acuzatoare?
La Chișinău Editura „Știința” i-a tipărit lui Iov o carte care acolo a rămas, în Basarabia…Închei citând tot din Iov „Urâtă hartă are țara mea” (atunci, important cap de acuzare!, n.m.) scrisă după Diktatul din 1940: „Dar mâine vor doini la stâni ciobanii / Carpații când n-or mai fi hotar / Căci ziua va sosi s-o facem iar / Cum ne-au lăsat-o dacii și romanii.”
Pe tăcute, și la Iași, și la Soroca, iar au înflorit castanii. Toate-s vechi și noi îs toate.