Iadul și paradoxala odihnă pe care o guști când te afunzi în el

Vreau să mă apropii de Dumnezeu, să fiu cu El, să fac voia Lui. Cu toate acestea, căderile parcă sunt tot mai multe. Cu cât mă sforțez să fiu cu El, cu atât mai neputincios mă văd. Mai plin de patimă. Păcatul a corupt într-atât ființa mea încât, cu adevărat, „văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului” (Romani 7, 23). Văd, cu fiecare clipă, că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 19). Mai mult, inima e împietrită, ajung la un soi de nesimțire. Nici măcar nu-mi mai pare rău pentru greșelile făcute.
Într-o astfel de situație putem avea trei atitudini diferite, dintre care două nu duc nicăieri. Una dintre ele are ceva din „psihologia pozitivă”. Încerc să mă centrez pe cele bune din viața mea, „să gândesc pozitiv”. Dar răul din mine mă sabotează sistematic, nu-l pot ignora la nesfârșit. În plus, a evita să mă gândesc la cele rele ale mele înseamnă a trăi parțial sau doar cu o parte a ființei mele. Tot ceea ce este în mine – bun sau rău – face parte din ceea ce sunt acum. Nu mă pot ignora la nesfârșit, trăind doar ceea ce-mi convine. Aceasta ar fi o atitudine nerealistă, dusă la extrem de cei din sfera new age, pentru care păcatul pur și simplu nu există!
Cealaltă atitudine extremă este atunci când accentul cade doar pe acest rău, pe această păcătoșenie a ființei mele. E, cum ar zice psihologia, un mod pesimist sau negativist de a percepe lucrurile. Risc să devin un nevrotic, să fiu sufocat de sentimentul vinovăției. Sfântul Siluan Atonitul (1866-1938) a primit acel cuvânt al Mântuitorului Hristos: „Ține mintea ta în iad”, dar cu un adaos esențial: „și nu deznădăjdui”. Cu adevărat, există riscul, pentru cel copleșit de păcate și vinovății, de a cădea într-o deznădejde care să conducă chiar și la sinucidere. Or, „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (cf. Iezechiel 33, 11). Dar cum „să mă întorc”? Care este cea de-a treia atitudine, cea de mijloc?
Ca om, am tendința de a cere lui Dumnezeu să vindece rana provocată de păcat precum se vindecă o boală în trup: să iau un medicament și mă fac bine (e o viziune un pic magică). Rugăciunea, postul, spovedania, împărtășania și toate celelalte pot fi considerate, într-adevăr, „formule de tratament” pentru un suflet bolnav. Dar zbuciumul nu încetează, stările de iad continuă să mă copleșească. Sunt momente în care toată asceza are nuanțe sisifice. Ca-n legenda meșterului Manole, peste noapte se dărâmă în inima mea tot ceea ce părea că se construise bun la lumină. Pare că Dumnezeu e de neînduplecat, că nu dorește să mântuiască sufletul meu cel pătimaș. Sunt ispitit să cred că, deși Îl chem pe cât îmi stă în putință, El nu aude strigătul meu sau nu vrea să se milostivească. Știu că sunt de neînțeles căile Sale și că gândurile Lui nu sunt precum ale noastre (cf. Isaia 55, 8), dar greu mă pot abține să nu Îi reproșez că mă simt zvârlit în lume și uitat.
După ani de zbateri, după numeroase căderi și ridicări, am început să intuiesc o „ieșire” (sunt convins că e dar al lui Dumnezeu, nu un rezultat al sforțărilor mele). Am început să văd cum, dacă îmi asum acea stare de cădere, acel întuneric, dacă accept să-mi văd sufletul ca fiind deja osândit – ca și cum Judecata a și avut loc și gust deja din pedeapsă –, atunci aflu un soi de pace neobișnuită. Păcatul, stricăciunea, neputința, suferința, rana sau oricum le-aș mai numi – sunt iadul din mine. Firea mea omenească e coruptă și slabă, dar totuși e a mea. Nu pot decât să-mi asum această fire, cu toată decăderea ei. Nu mă ajută deloc să caut vinovății la neamul din care m-am născut, la cei ce m-au smintit în viață sau la demonii care mi-au întins atâtea curse. Cu atât mai puțin, nu mă ajută dacă-L consider vinovat de ceva pe Dumnezeul de la Care am primit viață. Această viață, așa cum este ea. Dimpotrivă, mă afund și mai tare în iad dacă încerc ceva de acest gen. Singurul lucru de folos este să-mi asum toate cele rele ale mele ca fiind cu adevărat ale mele, să-mi asum condiția de om căzut. Să mă consider singurul responsabil pentru felul în care arată viața mea. Să văd în tot greul din mine osânda binemeritată pentru răul săvârșit. Prin „osândă” înțeleg că eu nu mai sunt stăpân pe viața mea, ci altceva (o stare, o durere, o frică, o grijă) sau, mai exact, altcineva (diavolul) stăpânește peste mine. Este vorba despre acceptarea unei realități – starea de osândire, iar nu despre judecăți exterioare sau despre închipuite ori exagerate vinovății. Cu cât ignor mai mult această condiție a mea, cu atât îmi provoc mai multă suferință. Însă, dacă mă resemnez și accept această judecată în trupul și în sufletul meu, atunci, în mod paradoxal, aflu odihnă. E odihna celui ce este cu totul la pământ și știe că nu mai are unde să cadă. E liniștea celui ce a acceptat că a pierdut totul, că nu mai are nimic. Surprinzător, aici e locul în care se poate gusta din bucuria ce nu se mai ia de la noi. Căci pentru cineva care se vede cu totul lipsit, cu totul osândit, orice lucru primit, oricât de mărunt, orice clipă trăită îl bucură. Chiar și aerul pe care-l respiră i se pare o mare binecuvântare. Când nu ai ce mânca și ești flămând de zile întregi, și o coajă de pâine uscată e primită ca și cum ar fi cel mai bun cozonac.
Prima întâlnire reală cu Dumnezeul Cel Viu, aici are loc propriu-zis, în iadul cel mai de jos al nostru. Vom vedea că Dumnezeu e acolo dintotdeauna, că ne așteaptă răbdător: „De mă voi coborî la iad, de față ești” (Psalmi 138, 8). Domnul este prezent tot timpul în viața noastră, noi nu suntem prezenți în ea! Noi ne amăgim crezând că viața noastră este ceva sau altceva anume. Dar El știe unde suntem, de fapt, și acolo ne așteaptă. Când nu mai dăm de El, înseamnă că ne-am înstrăinat de noi înșine. Căutăm alinare și scăpare în alte părți (inclusiv ne lăsăm cuprinși de adicții), dar am renunțat la a ne asuma viața noastră, cu toate ale ei. În loc să ne lepădăm de noi înșine de dragul Domnului, dezertăm din propria noastră viață, de dragul unor iluzii. Iadul lăuntric este o realitate și, odată asumat, survine, firesc, următorul pas: asumarea iadului din ceilalți. Dar asta deja e o lucrare pentru sfinți.
(Pr. Constantin Sturzu, sursa: Doxologia.ro)