Hitler – 125

Aniversare sau comemorare? Acum 125 de ani se năștea Adolf Hitler. Propun un exercițiu de imaginație: cum ar arăta astăzi lumea dacă n-ar fi existat Hitler? Foarte grea întrebare, fiindcă orice „dacă” aplicat istoriei duce într-o fundătură: imposibil de identificat, conexat și evaluat determinările unui „a fost odată” întors pe dos.
N-aș crede că ar fi curs lapte și miere prin pâraiele Europei, dar barem nu ne-ar mai apăsa vinovăția pentru milioanele de morți, care încă pâlpâie în amintirea generației de azi, chiar dacă s-a refugiat mai mult în statistici inerte și-n cimitirele fără nume pe cruci. Pe internet, văd ascensiunea lui Hitler (naivii americani îl declarau „omul anului 1938”!!) rezumată într-o serie de poze din care nu lipsesc episoadele Weimar, orașul ce mi-a prilejuit o infinitezimală intersectare cu amintirea fȕhrerului.
Venit la Weimar pentru o premieră la Teatrul Național German din Weimar, am avut onoarea să fiu cazat la Hotelul „Elefant” (de fapt, pe firmă scria „Casa Elefant”) tocmai în camera din balconul căreia a vorbit cândva Hitler. Prea bine n-am dormit! Nu era pe atunci (în anii `70) nici o inscripție care să ateste evenimentul răs-fotografiat în epocă și, de fapt, balconașul nici nu era tratat ca făcând parte din zestrea memorială a urbei. Nu știu cum o fi astăzi – și nu mă gândesc numaidecât la ințiativele neo-naziștilor cu capete rase, cât la locul comun potrivit căruia istoria este istorie, fie fastă, fie nefastă, iar momentele de oarece relevanță se cuvin tratate muzeistic și puse în valoare.
Impresia generală pe care ți-o lasă orașul de pe Ilm este aceea că, în pofida tuturor evenimentelor politice rezonante altădată (Republica de la Weimar, construcțiile megalitice puse la cale aici de Hitler cu arhitectul său Speer ș.m.a.), când este vorba de adevărata făptură a orașului lui Goethe și Schiller, politicalele cu ifos nu mai înseamnă nimic. De altfel, ghidurile turistice nici nu menționau (atunci) implicarea lui Hitler în destinul Weimar-ului. La loc de cinste era menționat „Teatrul Național German din spatele monumentului Goethe-Schiller”. Deci, nu „monumentul din fața Teatrului”, ci în ordine inversă, pentru că nimeni și nimic nu poate atenta, în orașul clasicismului german, la sfânta ierarhie potrivit căreia întâi este menționat autorul lui „Faust” și doar după aceea oricine și orice. (Închipuiți-vă, la Iași, formularea „Teatrul Național din spatele statuii lui Alecsandri”!) În timpul celui de al doilea război mondial, weimarezii au zidit în jurul monumentului îngemănat o adevărată fortăreață, cu pereți groși de un metru, și după ce vuietul bombelor s-a stins, în fața Teatrul cu orbitele ferestrelor hâde și goale, cei doi corifei au apărut neatinși, continuându-și dialogul calm început în 1847, când sculptorul Rietschel i-a ridicat pe soclu. A fost, atunci, singura zidire din oraș nevătămată de bombe. Luca Cranach a pictat la Weimar un triptic pentru catedrala orașului, Bach era organistul Curții, Goethe a rămas din 1755 aici, pentru a cugeta și a muri într-un scaun-fotoliu greoi, devenit prin vreme adevărat tron al spiritualității dornică întotdeauna de „mer licht”. Aici au creat Herder, apoi Schiller, Liszt, Richard Strauss, Kandinski, Klee, Gropius – ceea ce atestă stăruirea rarului climat de rodire spirituală perpetuă, într-un anotimp al fertilității eterne.
Și-mi permit să observ (păstrând, desigur, proporțiile) că există similitudini revelatoare între orașul clasicismului german și „dulcele târg” moldovenesc învăluit în același nimb de vatră a unei spiritualități. Eventuala demonstrație nu necesită referiri savante, ci o simplă alăturare de imagini. Prima reprezentând salonul Anei Amalia și masa în jurul căreia se reuneau Goethe, Wieland, Herder, Schiller. Cea de a doua urmând să înfățișeze salonul ieșean al „Junimii”, înlăuntrul căruia îi vedem pe Eminescu, Creangă, Conta, Maiorescu, Alecsandri…
Cu sau fără Hitler, amintire urâtă și pasageră, Weimarul rămâne Weimar. (Întrebare într-o paranteză: cine-și mai amintește azi de micul fȕhrer de la Iași, profesorul A.C. Cuza, care a făcut atâta vâlvă în epocă, declarându-se mai nazist decât Hitler, mai fascist decât Mussolini, mai antisemit decât Goebbels, prim utilizator al simbolului zvasticii și, desigur, buricul pământului? Dusu-s-a! Rămâne, totdeauna, spiritul care clădește!)