Godzilla care sforăie

Acum 100 de ani se producea debutul american (ca dirijor!) al baritonului David Ohanesian, viitorul mare interpret al Oedip-ului enescian, „rolul vieții sale”. Este cel ce a lansat acuzator în repetate rânduri ideea că Enescu nu-i destul de iubit în România. Am căutat niscaiva deslușiri privind postumitatea lui și prezența muzicii române peste ocean întrebându-l pe compozitorul și eseistul George Foca Rodi, născut la Brăila, școlit și afirmat la Iași, domiciliat de trei decenii la New York (este destul de cunoscut în lumea muzicii române: a avut bucuria să-i fie cântată o amplă compoziție pentru orchestră și cor atât la Filarmonica „Moldova” din Iași, cât și la Filarmonica bucureșteană „George Enescu”). Despre cartea lui, „Eseuri transoceanice”, apărută la Iași, am scris, la data apariției, chiar în acest colț de pagină. O lungă discuție pe marginea acelei editări, înregistrată, a prilejuit și o radiografiere a „stării muzicii românești” în context universal. Se pare că situația a rămas neschimbată. Foca nu-i dintre cei care se iluzionează: „Folclorizarea excesivă a devenit imposibil de îngurgitat pentru gurmanzii muzicali. Smiorcăielile pline de melisme de tip oriental, melodioare dulcege sau sârbe folosite în mod excesiv au fost, până la urmă, rejectate de public, chiar dacă fraza era armonizată și orchestrată pentru sala de concert”. A urmat întrebarea valabilă oricând și acum: ce muzică românească se cântă la New York? Răspunsul a fost, din păcate, dezamăgitor: „Oh, dragul meu, aș fi vrut ca acest răspuns să fie lung și detaliat, pentru a-i măguli pe melomanii noștri. Din păcate, n-o pot face. Nu se cântă nimic. La intervale mari, apare pe afișe «Rapsodia I-a» a lui Enescu și cam atât. Motivele sunt complicate, greu de explicat, dar, pe scurt, compozitorii români sunt, din păcate, ignorați.” I-am replicat: n-ar fi aici o eventuală contradicție, doar spuneai că folclorizarea excesivă nu mai interesează, ori lui Enescu i se cântă tocmai Rapsodia I-a. Doar ca să fie cumva bifat un nume de neocolit în istoria muzicii? „La New York University, unde funcționa Dino Ghezzo ca profesor (decedat în 2011, n.m.) i se asculta din când în când compozițiile, câte ceva, apoi, la Biblioteca Română din 38 street, dar în adevăratul circuit de concerte al New-York-ului, altceva nimic.” Nici Enescu, în afara Rapsodiilor? „Nici. În acest moment, toți marii contemporani ai lui Enescu sunt cântați pe undeva, în vreo sală de concert din lume: Debussy, Ravel, Strauss, Prokofiev, Șostakovici, Hindemith… Genialitatea interpretului Enescu n-o contestă nimeni. A fost și rămâne cunoscut drept unul dintre cei mai mari violoniști, dirijori, profesori de vioară, un minunat pianist, probabil, cel mai valoros interpret al lui Bach. Compozițiile lui, însă, nu sunt cântate. Încercările pe care Foster le face din când în când cu Oedip se sting după 2-3 spectacole. Ăsta-i adevărul adevărat.” Astea fiind spuse, am trecut la alte subiecte: cum vede și, mai ales, aude, New-York-ul un compozitor? „Este haosul perfect organizat american și mondial în același timp, înfricoșător și sublim, capitala lumii, cu un zgomot al lui unic în timpul nopții, ca al unei Godzille care sforăie, un sunet surd și profund ce te sperie… Se spune că atunci când strănută Wall Street-ul, restul omenirii face pneumonie… La New York am învățat ce înseamnă să lupți pentru existență, să te zbați pentru a te afirma, să intri în competiție nu cu unu-doi, ci cu sute, la fel de bine sau mai bine pregătiți decât tine. La New York sunt vreo 11.000 de pianiști care cântă uluitor; dintre ei, poți alege oricând 100 care să evolueze fabulos pe oricare scenă a lumii. Nu exagerez când spun că în afară de talent, ingredient absolut necesar, dar și de o anume șansă specială, este imposibil să te afirmi dacă nu ai în tine temperamentul luptătorului care nu așteaptă pasiv, ci se scoală dis de dimineață și pleacă la muncă. La New York am învățat adevărata valoare a banului. Aici unde trăiesc acum, pe acoperișul lumii, înțeleg mai bine cum se creează evenimentele, înțeleg mai bine dimensiunile țărilor și ale oamenilor ce le populează. Tot aici ascult cele mai extraordinare concerte, văd cele mai minunate spectacole de teatru, văd expoziții ce vin de pe tot pământul la Metropolitan Museum, îi ascult pe cei mai importanți muzicieni la Carnegie Hall… Sunt brăilean, ieșean, new yorkez, orașe cu importanță egală în formarea mea și, cu toate astea, când închid ochii, Brăila este imaginea ce-mi revine mereu: un loc al visului, misterios, trist, etern…”