Generația care la începutul anilor ’90 îmbrățișa sloganul „nu ne vindem țara” și plătea pensii de 35% din salariile de atunci este după 20 de ani nemulțumită că statul și economia nu mai pot să susțină pensii ajunse la jumătate din salariul mediu, deși două milioane de români lucrează în străinătate
Democrația originală din România a dus indiscutabil și la o economie originală, care se bate cu succes pentru locurile din coada clasamentului în toate topurile de performanță, nu doar la nivelul UE, dar și al fostelor state comuniste.
Sloganul anilor 90 „Nu ne vindem țara” este, probabil, cel mai elocvent în ceea ce privește aportul societății civile la nașterea economiei de piață românești, iar cei mai înfocați susținători ai lozincii, susținută abil de noii politicieni „democrați”, au fost persoanele de peste 40 de ani, cei care îngroașă azi rândurile pensionarilor nemulțumiți.
Datele statistice arată că în primii zece ani care au urmat evenimentelor din 1989 pensia medie a coborât de la 35% din salariul mediu la 30% din salariul mediu în anul 1999, pentru ca apoi să urce constant până la 50% la finele anului 2009. Prăbușirea economiei din primii zece ani de democrație a făcut ca și raportul dintre contribuitori și beneficiari să scadă de la aproape doi salariați pe un pensionar la doar 0,85 salariați pe un pensionar în 2000, raport rămas subunitar până în prezent.
Media și politicienii din mai toate partidele prezintă cazuri disperate de pensionari care trăiesc sub limita sărăciei, iar mulți dintre aceștia sunt revoltați că după 30 – 40 de ani de muncă primesc doar câteva sute de lei, care nu ajung nici pentru plata întreținerii. Aproape fără excepție, acești oameni cu adevărat năpăstuiți rememorează perioade dinainte de anul 1989, când „fiecare avea un loc de muncă”, dar uită că, de fapt, toată lumea împărțea sărăcia.
Trebuie spus, în primul rând, că sistemul public de pensii nu este un sistem contributiv, în care fiecare încasează în funcție de cât a contribuit, ci mai degrabă un sistem de susținere a generației în vârstă de către generațiile tinere. În acest sistem pensiile depind în mod direct de capacitatea de plată a noilor generații, practic de ce a construit vechea generație, de ce economie a lăsat în urmă.
În această logică, pensionarii de azi ar trebui să înțeleagă, deși sunt captivii unei realități a cifrelor care putea arăta mult mai bine, că în mare parte au „pus umărul” la această stare de fapt. Ei nu trebuie să uite că în urmă cu nici 20 de ani un pensionar primea lunar în medie 35% din salariul unui lucrător.
Tot statisticile spun că România se plasează pe locul doi în Uniunea Europeană, după Grecia, cum altfel, în ceea ce privește raportul dintre sumele plătite pensionarilor și veniturile bugetare. Cheltuielile cu pensiile au reprezentat în România aproape 37% din veniturile bugetare în 2009, raport devansat numai de Grecia, cu 40,5% (date aferente anului 2008).
Altfel spus, România plătește aproape maximul pe care i-l permite economia și pe care salariații (cei care contribuie), precum și angajatorii sunt dispuși să-l cedeze, pentru că statul înregistrează, pe de altă parte, cele mai mici venituri bugetare din UE.
Ca procent din PIB, România ocupă la cheltuielile cu pensiile locul 6 în UE și este pe primul loc în rândul noilor state membre, ceea ce înseamnă că pensionarii români ar putea fi cel mai bine remunerați dintre toți pensionarii din fostele state comuniste.
Dacă lucrurile nu stau așa, este în mare măsură pentru că economia românească este printre cele mai neperformante din Europa, a fost construită prin preluarea activelor deținute până în 1990 exclusiv de stat de către antreprenorii autohtoni, mulți dintre ei implicați politic sau provenind din structurile influente înainte de 1989.
Nici angajații companiilor încă funcționale în 2010, nici oamenii de afaceri nu par dispuși să plătească mai mult pentru pensiile părinților lor. Dacă în cazul patronilor plata în totalitate a contribuțiilor ar putea arăta că au dezvoltat afaceri nerentabile pentru sistemul de taxare din România, în privința salariațiilor explicația pentru pasivitatea față de achitarea obligațiilor către stat o reprezintă neîncrederea într-un stat neperformant și încă mult prea corupt.
Mai mult, cheltuieli cu pensiile ca procent din PIB mai mari decât România (11,8% din PIB) au în Europa doar Grecia (20,5% din PIB), Franța (15,4% din PIB), Italia (15,2% din PIB), Austria (14,2% din PIB) și Finlanda (13% din PIB). România plătește în contul pensiilor un procent egal cu cel alocat în Germania (11,8% din PIB), cea mai puternică economie din Europa.
Este evident că situația individuală a pensionarilor din România este mult alterată și de structura acestui segment, în condițiile în care doar puțin peste jumătate dintre actualii pensionari au plătit contribuții la asigurări sociale de stat până la vârsta legală de pensionare, respectiv 3,1 milioane persoane dintr-un total de 5,7 milioane la finele anului trecut.
Peste un milion de persoane au pensie de invaliditate sau pensie anticipată, iar 577.000 beneficiază de pensie de urmaș. La aceștia se adaugă aproape un milion de pensionari plătiți direct de la bugetul de stat, din care aproape 800.000 sunt foști agricultori și 160.000 pensionari din apărare, securitate națională și ordine publică (sub 3% din totalul pensionarilor).
Tot datele statistice ne arată că retorica politică, de stânga sau de dreapta, nu înseamnă că în perioadele cât au fost la guvernare partidele au fost imprudente, cu excepția momentului 2007, când PNL, aflat într-o cădere puternică în sondaje, și-a asumat o majorare fără precedent a pensiilor, încurajat și de evoluția bună a economiei.
Raportat la PIB, cheltuielile cu pensiile au fost menținute în intervalul 2000 – 2004 la o medie de 8,3% din PIB, iar până în 200, această pondere a crescut nesemnificativ. Decizia din iulie 2007 a guvernului Tăriceanu de majorare a pensiilor cu peste 25% a dus cheltuielile totale la 9,6% în 2008, pentru ca anul trecut raportul să urce vertiginos, la 11,8% din PIB, și pe fondul ajustării foarte abrupte a economiei.
Probabil că reforma propusă și asumată de România în cadrul acordului cu Fondul Monetar Internațional (FMI) nu va fi suficientă pentru echilibrarea bugetului de pensii până în 2020, iar schimbarea mentalității populației care să permită treptat mutarea către sectorul privat a „poverii” pensiilor va fi un proces chiar mai lung decât democratizarea țării.
Ovidiu TEMPEA
