Gândind, mereu, mereu…

Orbecăim adesea cuprinși de indiferență. Uităm să iubim răsăritul soarelui într-o dimineață dulce de vară, când fiorul răcorii își dezvelește de sub geana unei noi zile minunăția a tot ce ne înconjoară. Uităm să ne închinăm adânc Atotputernicului Dumnezeu mulțumind pentru un nou răsărit vieții noastre. Pare-se ca ceva de rutină și prea neînsemnată, o clipă de reculegere în preajma Atotprezenței Divine. Treburile zilnice ne cheamă grăbiți tumultului vieții acestea cu atâtea și atâtea preocupări și griji. Suntem stresați, nervoși, neîngăduitori, reci, parcă neavând aproape nimic în comun unii cu alții. Dar totuși avem: chipul și asemănarea lui Dumnezeu, suntem revărsarea Trinității (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) în noi fiecare.
O extraordinară întrepătrundere a divinului (sufletul) cu umanul (corpul ca materie). Părtășia vieții veșnice o avem asigurată prin Răscumpărătorul Hristos-Dumnezeu, prin jertfa Lui sângeroasă drept moment culminant. Undeva, peste această frământare a zilei de ieri, de azi și de mâine rămâne în veghere Creatorul cerului și al pământului. A fi ateu este simplu: negi tot ce întrece puterile tale. Se întâmplă să negi de dragul de a te contrazice cu cineva, persistând în mod interminabil în această încăpățânare. Se întâmplă să ai tot ce îți dorești și totuși aceasta nu este suficient. Oare atunci când vei ajunge la pasul acela , poate neant îl numești ,nu vei gîndi la ceva salvator? Momentul acela trebuie să fie critic, înfiorător chiar. Să vezi că ești cuprins de neputință, avuțiile tale nefiind de nici un ajutor, prietenii neputând să-ți întindă o mână.
Cum concepi oare momentul acela? Chiar nu există o Putere salvatoare pentru acest proces existent? Pentru mine Aceasta este Dumnezeu. Dar pentru tine? Pentru mine șansa de salvare este El, călăuza prin viață este El, scopul unei vieți eterne este El.
Viața proprie poate să-mi creeze o garanție veșnică, dar totodată și insucces prin necredință. Există însă și o forță a răului, pânditoare, meschină, de a cărei viclenie atârnă soarta plății păcatului-acesta este diavolul. Cel mai bun antidot împotriva lui este rugăciunea.
– Rugăciunea
Prin rugăciune câștigăm o conduită morală ireproșabilă, poruncile Decalogului, adevărat cod pentru a rămâne chip și asemănare a lui Dumnezeu. Sunt un cod de legi prin care Dumnezeu caută să perfecționeze ființa umană până la desăvârșire. Aplicabilitatea lor….? Aici rămânem împărțiți. Unii mai cred în zei, pretinse puteri peste care însă a ajuns să se depună colbul învechit al timpului. Acestor neputincioși se închină, le cer ajutorul, în zadar. O parte din noi avem acest necuprins Dumnezeu alături de Salvatorul Iisus Hristos care caută împăcarea cu noi oferindu-ne căldura păcii Sale, căutând însă, dependent de noi un înnoitor proces de sfințire. Unii acceptă întru totul, alții într-o oarecare măsură. Dar: ori totul ori nimic, la Dumnezeu nu merge cu jumătate de măsură. Iar totul înseamnă fericirea eternă. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele ar trebui să ne caracterizeze, ar trebui să excelăm în aceste direcții.
Când vom ajunge să iubim pe Dumnezeu cu tot ceea ce avem, iar pe aproapele ca pe noi înșine, vom fi foarte, foarte aproape de desăvârșire. (Radu Botis)