Forța mâinilor ( II )

Roagă-te până vei învinge surzenia mea…
Și dacă judecătorul indiferent, corupt, ostil, insensibil la situația văduvei, lipsită de protecții, aș fi chiar eu? A insista, fără a obosi, în rugăciune, înseamnă a experimenta în afara siguranței de a fi ascultați de Dumnezeu, și capacitatea de a asculta în sfârșit glasul săracilor, strigătul celor asupriți, invocația celui singur, implorarea celui care suferă, protestul fratelui discriminat. Trebuie să ne rugăm fără a obosi pentru a reuși să învingem surzenia. Nu cea a lui Dumnezeu, evident. Ci a noastră.
Urechea noastră, grație rugăciunii statornice, tenace ca aceea a femeii, se purifică până la a auzi cererea de ajutor a aproapelui care suferă nedreptatea sau excluderea, sau care se află în nevoie. Natural este necesar să nu ne oprim în fața altarelor devoțiunilor noastre private, și să ne așezăm în fața taberei de exterminare a necesității aproapelui, astfel încât să ne lăsăm răniți de strigătul care se ridică din orice parte. Eu, deci, dacă mă rog cu adevărat, mă găsesc obligat să satisfac cererile de dreptate care ajung la inima lui Dumnezeu, și care le transmite mie.
Sunt oameni, ca văduva din parabolă, care poate au așteptat mult timp. Nu pot să prelungesc mai mult această așteptare. De această dată este cazul să intervin înainte de apusul soarelui. Rugăciunea „pe munte” (pentru a ne întoarce la prima lectură), implică posibilitatea de a privi în jos, spre câmpul de bătălie a lumii. Și dacă sunt distanțe, aceste distanțe sunt față de problemele noastre, de preocupările noastre, de acțiunile noastre personale. Și dacă a ne ruga ar fi tocmai „a uita”? Și dacă rugăciunea ar fi victoria, mai mult decât asupra resemnării, decât asupra orizonturilor prea „private”, asupra perspectivelor intime?
Perseverarea
Perseverarea nu privește numai rugăciunea, ci întreaga viață creștină. Ne-o amintește sfântul Paul scriind lui Timotei (a doua lectură). Este vorba, pentru fiecare dintre noi, de „a rămâne fermi” și de a fi fideli acelui Cuvânt pe care l-am primit rezistând la toate modele, ideologiile, propagandele, și chiar la vântul care suflă și care năvălește de multe ori și interioarele templului.
Același Cuvânt este anunțat curajos neținând cont nici de circumstanțele „oportune”, nici de cele „inoportune”. Adesea chiar situațiile nefavorabile sunt cele mai rodnice pentru sămânța Cuvântului. Mă mișcă totdeauna întrebarea îndurerată a lui Hristos. „Dar Fiul omului, când va veni, va găsi credință pe pământ?”
Iisus este în drum spre Ierusalim, și deci spre pătimirea și moartea sa. Și pare să fie atins de suspiciunea falimentului propriei misiuni. De-a dreptul pare că simte teamă. Este o trăsătură foarte umană în dramatismul său tulburător.
Nouă ne revine, astăzi, să-l asigurăm despre păstrarea credinței noastre. Poate nu vom fi prezenți, pe acest pământ, la întâlnirea finală. Dar trebuie să putem garanta că, cel puțin până la apusul soarelui în această zi, mâinile noastre vor rămâne ridicate în sus, în ciuda oboselii inevitabile. Și mâine vom încerca să le ridicăm din nou. (www.biserici.org.ro)