False tradiții și libertăți în Ortodoxia de azi

Pornind de la ideea raportului dintre „Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă”, iată unele învățături și practici, care deși îngreuiază evlavia unor creștini ortodocși, totuși nu țin de Sfânta Tradiție a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experiențe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiția creștin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simț elementar și prin aceasta discreditând Ortodoxia însăși.
Tipuri de persoane pseudo-duhovnicești
Promotorii unor învățături și practici noi, străine de Tradiția și de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înșiși nelămuriți în probleme de credință si de viată bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogățire materială și de alterare a bunei credințe a oamenilor cu care vin în legătură.
Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocației mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” și “vedenii de sus” prin care își autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.
Între acești ”prooroci” autointitulați, unii sunt psihopați confirmați de știința medicală și tratarea lor necesită cu precădere o intervenție clinică (tratament, internare în spital….). Alții, însă, a căror boală nu e totdeauna și pentru toți evidentă, se dau drept reprezentanți ai unei spiritualități autentice cucerindu-și adepții prin credința lor puternică în ceea ce spun, credință susținută și prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, și prin “rețete” proprii de spiritualitate.
Toți acești “prooroci”, având “comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-și argumenteze “misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar și logica și bunul simț și omenia însăși; provoacă mari crize sufletești în ascultătorii naivi și nepregătiți, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii și neliniști. Lângă ei nu ai sentimentul seninătății, al odihnei și al bucuriei pe care-l trăiești la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare și teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrați clar din umbră de forțele duhurilor viclene care-i aruncă în excese și exagerări cu totul străine de viața Bisericii.
Tipul primitiv este omul sănătos la minte și la trup, dar care din motive de neputință intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulțumește cu “lămuriri” strâmbe și poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totuși, se poate îndrepta mai ușor, se poate educa.
În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericești; obsedat de tipic, are o credință neluminată de rațiune, consumând excesiv cărți și cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,…). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “rețete sigure” care circulă între cei de o stare cu el.
Creștinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros și fără cârtire a acestor rețete devine un act de magie.
În fond, atenția omului îi este deviată de la întâlnirea conștientă și vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzația falsă a unei vieți cât se poate de religioase.
Omul se poate desfigura treptat, când își reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puțin bisericești) fără a-și lumina gândirea cu înțelesul lor.
Dacă tipul patologic trebuie internat și vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înșiși credincioșii rămași la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate și căutătorii de sfinți la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea “propovăduitor” să ajungă “vedetă duhovnicească” și mai ales când acesta e călugăr.
Rețetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoților mireni (chiar dacă aceștia sunt trăitori autentici, ireproșabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.
Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei și valorii sale, simulând sfințenia pe care n-o poate realiza de fapt și prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, așa și acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt și luminat.
Impostorul și fățarnicul, “lupi îmbrăcați în haine de oi” , simulează și, în același timp, deformează și discreditează conținutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenție înșelarea bunei credințe a celorlalți. Resortul interior care-i stimulează în avânt și în perseverență, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se mișca, de a simula minuni, de a profeți, impostorul face “scamatorie” spirituală dezbinând credința și pe credincioși; el începe în Biserică, dar sfârșește în afara ei.
Impostorul se folosește de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii și al credincioșilor, ci pentru folosul propriu.
Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicești, care apar peste noapte, provocând și curente (mișcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitație; cei ce cad victime învățăturilor și practicilor unor asemenea “prooroci mincinoși”, ei înșiși fac dovada unei comodități (lenevii) duhovnicești, a unei necunoașteri elementare a dreptei credințe în Tradiția ei autentică. (de ieromonah Mihail, Mănăstirea Antim, București)