Luni, 9 aprilie 2018, într-o superbă și primăvăratică după-amiază de sărbătoare, am răspuns favorabil invitației de a participa la un moment cu totul și cu totul deosebit. În sala de conferințe a Hotelului Gerald’s din Rădăuți, m-am alăturat unei distinse audiențe din urbea noastră bucovineană, pentru a împărtăși un eveniment fericit închinat cărții (pentru că tot ne aflăm în luna în care se sărbătorește, pe 23 aprilie, Ziua Internațională a Cărții). Dedicată lansării volumului „Taumaturgul îndrăgostit” al domnului Dumitru Parasca – volum căruia autorul mi-a oferit onoranta bucurie de a-i scrie un „Cuvânt Înainte” – reuniunea a fost una de înaltă ținută, cu peste 100 de participanți. Cele peste 120 de minute s-au concretizat într-o rețetă rafinată de manifestare culturală în care și-au făcut loc ingrediente dintre cele mai alese: secvențe muzicale, partituri și arii celebre interpretate de „Accordo Quartet” și tenorul Ștefan Moldovan, discursuri ale unor oameni remarcabili ai culturii bucovinene, precum scriitorul Ioan T. Lazăr, caricaturistul și graficianul Mihai Pînzaru – PIM, umoristul Constantin Horbovanu, pictorul Florin Bejinari, epigramistul Emil Ianuș, scriitorul și istoricul Ion Prelipcean.
„Taumaturgul îndrăgostit”oferă cititorului oportunitatea de a fi mai mult decât martorul unei obișnuite povești de iubire: un itinerariu al descoperirii interioare, schița unui „Bildungsroman” în care desfășurarea epică se îmbină într-o manieră elegantă, inspirată și armonioasă cu lirismul. Călătoria fantastică a celor doi îndrăgostiți, Bogdan și Irina, „adevărate torțe ale pasiunii”, echivalează cu transcenderea universului vizibil, prin mijlocirea sentimentului unei iubiri sincere, pure, totale. Preocupările cotidiene se estompează, dispar în fața întâlnirii cu un orizont existențial calitativ diferit, acela al cunoașterii și totodată al vindecării prin cunoaștere. Iubirea dobândește astfel statutul privilegiat de terapeutică mentală, transformând protagoniștii în subiecții unei autentice rupturi de nivel ontologic. Străbaterea celor cincisprezece case sau, cu o expresie heideggeriană, adăposturi ale ființei, prin intermediul „sărutului iubirii perfecte”, transformă „Taumaturgul îndrăgostit” într-o love story neobișnuită prin însăși obișnuitul ei, universală prin însăși particularitatea pe care o concretizează în chip admirabil. Îndrăgostiții evadează din constrângerile perimetrului mundan, înscriindu-și existența monadică într-o dimensiune cu adevărat fascinantă.
Scrisă într-un limbaj deopotrivă accesibil și pătruns de simboluri și implicații profunde, cartea se pretează cu generozitate unor multiple niveluri de analiză și interpretare. De pildă, ea poate fi lecturată atât într-o cheie gnoseologică, în care iubirea devine mijlocul accederii la adevăruri existențiale fundamentale, cât și într-o cheie ontologică, nivelurile de existență, concretizate în cele cincisprezece case, fiind tot atâtea straturi de dezvăluire și aprofundare a propriei arhitecturi interioare, o reinventare a sinelui. Însăși insula pe care ajung cei doi îndrăgostiți și, odată cu aceștia, cititorul care-i însoțește în călătoria lor, constituie simbolul perfect al izolării pe care o experimentează practicanții iubirii autentice. Leitmotivul scrierii, iubirea este instrumentul perfect al cunoașterii propriului eu, a celuilalt și a lumii, amintindu-ne parcă de zbaterile filosofului-teolog Aureliu Augustin, cel care, în „Confesiunile” sale, substituie în mod legitim ambulando cu verbul mult mai potrivit amando: nu ajungi să-L întâlnești pe Celălalt mergând către El, ci iubindu-L. Tot astfel, tradus într-un registru laic, nu mergând ai șansa de a te descoperi pe tine însuți și, totodată, de a-l descoperi pe celălalt, ci numai iubind.
Suntem invitați să luăm parte la o călătorie inițiatică, la un travaliu educativ sau paideutic jalonat de simboluri, mostre și daruri de mister și numerologie, totodată de maxime, îndemnuri, sfaturi și îndrumări în vederea unei vieți trăite în orizontul împlinirii, a unei vieți – după cum spune însuși autorul – organizate. Imnului închinat rațiunii, din Casa Asimov, i se adaugă îndemnul întoarcerii la viața simplă, trăită în acord cu Natura, din Casa Tolstoi. Trăirea responsabilă a miracolului din fiecare moment, experimentată în Casa Mishima, este dublată de conștientizarea prezenței unui scop în tot ceea ce se numește viață: hazardul, întâmplarea, haosul nu își au loc într-un univers marcat de amprenta înălțătoare a iubirii. O astfel de teleologie conferă traseului existențial direcție, sens, resemnificând însăși conceptul de destin.
Metafizica visului este completată cu realitatea din Casa Voltaire, acolo unde iubirea celor doi îndrăgostiți dobândește statutul oficial, pecetluită printr-un sărut taumaturgic, „care a vindecat toate rănile omenirii”. Ceasornicele din casa Voltaire instanțiază nu numai religiile trecute, actuale și viitoare ale omenirii, totodată plasează iubirea în vecinătatea sacrului, a miraculosului dar, mai ales, oferă cititorului o lecție importantă privind raportarea la divinitate: pluralitatea perspectivelor și a modurilor de manifestare a sentimentului religiozității. Este momentul în care existența se transfigurează, evoluând către un nivel de ordin superior: acela al taumaturgului ce își depășește ignoranța, conștientizează mecanismele de manipulare și control, totodată înțelege că Dumnezeu, dincolo de dogme sau idei preconcepute, nu este altceva decât „frumusețe, iubire și înțelepciune”.
Casa Goethe îi amintește călătorului despre importanța motivației, a furtunii și a avântului interior, atât de necesare în realizarea oricărei întreprinderi omenești, indiferent dacă aceasta se concretizează în muzică sau poezie, ca forme eminamente artistice. Cartea vieții trebuie citită cu nesaț, prin efort consecvent de depășire a propriilor limite, fără ezitări sau temeri, doar cu credința în transcendență și în propriile posibilități, cu convingerea existenței unui scop și deblocarea energiilor cosmice primordiale. Universul poetic se oferă celor doi îndrăgostiți în Casa Eminescu, în serenitatea oferită de codrii de aramă și pădurea de argint, odată cu revelația faptului că tinerețea, perioada naivității și a încrederii oarbe în viitor, trebuie trăită plenar. Întâlnirea celor doi îndrăgostiți cu teiul lui Eminescu, arborele secular de aur, permite conectarea, prin acest axis mundi, a dimensiunii prezentului cu viitorul, totodată este prilejul unei revelații referitoare la însăși esența naturii umane: „omul este subiectul creator din univers, dar se dorește ca el să fie condus de moralitate și de etica profesională.”
Mitul clasic al androginului îmbracă forma încărcată de semnificații a apologiei acestui cuplu originar, demiurgic, revelator: „bărbatul și femeia dansând / Sunt ca un izvor din care curge seva vieții –/ Te prinzi în horă și răsare viața, / Soarele, viitorul, speranța, / Înverzește deșertul, iar drumul are sens.”
Lectura ne permite să pătrundem, alături de cei doi îndrăgostiți, în peștera lui Platon, acolo unde umbrele sunt considerate realități, iar iluziile sunt luate drept adevăruri infailibile. Descoperim o interpretare în cheie politică a celebrei alegorii platoniciene, „teoria umbrelor” fiind redată însă într-o manieră reținută, moderată, dar subtilă, pertinentă și convingătoare, cu evitarea conștientă a oricărei alunecări în didacticism sau pedanterie. De la Platon, acuzatorul muzelor și al celor care le slujesc, ajungem să-l cunoaștem pe însăși Marele Magician al cuvintelor, Homer, al cărui spirit se încarnează în corpul unei tineri femei. Spectacolul „Cum se valorifică folclorul” este de fapt pretextul trecerii în revistă a unei suite de generații, de la generația technofilă Alpha, la copiii virtuali ai generației Z, dependenții de încurajare ai generației Y, scepticii generației X și, în cele din urmă, bătrânii exploziei demografice. Mai important este mecanismul iluziei pe care însuși Homer îl întreține, magia prin care rapsodul antic dictează tendința dominantă, spiritul epocii (Zeitgeist), „corupe simțurile cu iluzii făcându-i să-și găsească consolarea în minciună”. Fascinanta aventură a cunoașterii și a descoperirii propriului sine și a lumii înconjurătoare continuă cu Casa Vergilius, etajele stratificate ale Casei Dante și, în mod deloc surprinzător, cu Casa Eșafod în care protagoniștii ajung să se confrunte cu temerile și fricile lor cele mai profunde.
Cartea „Taumaturgul îndrăgostit” poate fi considerată, dincolo de virtuțile ei literare incontestabile, ca fiind un îndreptar valoros pentru orice persoană care aspiră la trăirea autentică, circumscrisă în orizontul iubirii, un ghid existențial exprimat într-un limbaj narativ și liric accesibil, dar încărcat de profunzimi și subtilități filosofice. Evoluția celor doi îndrăgostiți, Bogdan și Irina, prin universurile imaginare, constituie, fără nici un fel de emfază sau artificii interpretative de prisos, o adevărată desfătare pentru intelectul și pentru sensibilitatea cititorului. Istoria personală a îndrăgostiților taumaturgi se confundă, printr-un efort auctorial incontestabil, cu însăși istoria amplă, adesea dificil de înțeles și de descris, a umanității. Trecutul, prezentul și viitorul se combină într-un compoziție textuală remarcabilă, rețeta devenirii, a maturizării unei iubiri se pregătește în creuzetul gândirii, al memoriei și, mai ales, al imaginației. Povestea pe care o descoperim între coperțile acestei cărți îmbogățește spiritul, pentru că ea oferă hrană îndestulătoare deopotrivă amatorului de artă poetică și gurmandului neobosit al reflecțiilor metafizice, totul prezentat într-o manieră lingvistică accesibilă și atractivă, lipsită de artificii sau ornamente nepotrivite. Pregătește-ți inima și mintea, cititorule, pentru că urmează să pleci într-o călătorie memorabilă, punctată cu revelații și descoperiri impresionante, un itinerariu inițiatic la capătul căruia nu vei mai fi cu siguranță același!
Sincere și călduroase felicitări domnului Parasca: o dată pentru scrierea unei minunate cărți despre iubire și, a doua oară, pentru orchestrarea unei frumoase și neuitate după-amiezi culturale la Rădăuți!
Profesor Florin George Popovici
der Bildungsroman – expresie care provine din limba germană, însemnând, într-o traducere aproximativă, dificil de realizat, roman al construcției (personalității).
a iubi (în limba latină).
a merge (în limba latină).
concepție antică potrivit căreia nu există întâmplare sau hazard la nivelul naturii, fiecare eveniment sau acțiune înscriindu-se într-o ordine universală caracterizată printr-o succesiune de scopuri și mijloace subordonate acestora.
