EUROPA DICTATURILOR

Probabil datorită școlii, istoria continuă să însemne, înainte de orice, o înșiruire de nume și date memorate mecanic. Ai uitat anul răscoalei de la Bobâlna, nu treci clasa! Puțini au fost (și puțini sunt) dascălii ce știu cu adevărat să însuflețească planul (devenit secund) trăirilor umane, să scoată istoria din clisa cifrelor obligatoriu de salvat în memorie, așezându-le la locul lor, adică acela de repere-cadru menite să hotărnicească, nu să înlocuiască faptul de viață „ars” în vâltoarea evenimentelor de odinioară. Investigarea psihologică, incursiunea în subconștient, desenul caracterologic, au fost lăsate, de regulă, în seama scriitorului (întâlnesc și azi subiecți convinși că-n tirada „Moldova nu-i a noastră…” sunt chiar vorbele lui ªtefan, nu scriitura lui Delavrancea!) Am fost plăcut surprins să citesc o carte cu titlul prea lung (ajungea doar „Europa dictaturilor”), apărută recent la Editura Militară și datorată istoricului Cristian Sandache, în care la loc de cinste se află tocmai portretizarea psihologică. Din câteva linii, autorul construiește cu subtilitate imagini vii și credibile, insertându-le firesc în trama momentului istoric – astfel sugerând relația de determinare totdeauna bănuită între erou și epocă. (De altfel, un capitol se și intitulează „Psihologie și patologie în Mein Kampf”). Ades apare portretul antitetic, menit să contribuie la deslușirea unor mobiluri, cauze, pretexte: „Antonescu iubea simplitatea materială; Carol, dimpotrivă, iubea fastul, reprezentările spectaculoase. Antonescu vorbea puțin, accentuând esența ideilor, Carol iubea elocința și adjectivele, îmbrăcând frazele în grele volute…” Sugestiv sunt portretizate nu numai personaje de prim-plan, ci și realități colective, cum ar fi, de pildă, ființa Bucureștiului interbelic, un oraș „al tentațiilor și mirajului bolnav, o cetate a femeilor de moravuri ușoare, un oraș al jocurilor de noroc, intrigilor politice, voluptății și nebuniei, dar și un loc al eleganței, bunului gust estetic, opulenței, perfecționismului burghez. Vile și apartamente încărcate de verdele iederii, cu balcoane misterioase, curți tainice ascunzând complexe îndelung reprimate și vaporoase melancolii. O geografie a ambițiilor de toate tipurile, populată de personaje incredibil de adaptabile, cu instinct sigur și lipsă de prejudecăți. Cinism calculat, răbdare exersată la temuta școală bizantină, dar și superficialitate bulevardieră, cu flori presate în caiete caligrafiate serios și la zi.” Istoricul (era să zic scriitorul) portretizează un ieri… de zici că-i azi! De-a dreptul neiertător în gestionarea liniilor portretului, Sandache nu ezită să corecteze cu franchețe imagini de uz comun, ștanțate de-a binelea în mentalul nației: Titulescu – „incontestabila sa inteligență, cultura întinsă, harul oratoric, prestanța și spontaneitatea au fost atuurile sale principale.” Dar, „ca om, avea ciudățeniile sale (…): peste măsură de dificil, excesiv de cheltuitor cu fondurile Ministerului, cu anumite ieșiri necontrolate, adesea arogant…” ªi când pare a încerca să evite diagnosticele prea tranșante, apelează la autori de greutate: „Nu mi-am petrecut viața prin biblioteci. Nu-mi place să citesc. Eu stau așa și mă gândesc.” Nu-i o mostră de cugetare provenită de la palatul lui Becali, ci un citat din Zelea Codreanu, apud Emil Cioran.