Este România o țară de hoți?

Trăim parcă un blestem. Blestemul de a fi considerați, nedrept cred eu, o țară de hoți. De ce? Fiindcă justiția, tribunalul, pușcăria, înghesuiala din penitenciare, procurorul ca personaj central al comunității, legile, mereu incomplete, ale instanțelor au ajuns să fie obsesia zilei, lunilor, anilor ultimi. În vremea lui Ceaușescu era obsesia astupării datoriei externe. Azi politica de vârf e ocupată îndârjit de subiectul desenat de cuvintele de mai sus. Ieșirea din Uniunea Sovietică și intrarea în Uniunea Europeană, strigată cu bucurie din toți bojocii națiunii, se estompează prin cazna unor politicieni de a ne duce îndărât, acolo de unde am plecat. Numai că URSS nu mai există. Atât de îndârjiți sunt unii să se șteargă la dos cu Europa încât ar fi în stare să reinventeze imperiul rejectat de istorie, numai să fie ei mai mult decât sunt.
România, scria presa engleză acum câțiva ani, mândră de a fi descoperit ea miezul din cozonac, este „țara de unde vin romii”. Azi suntem – la fel de nedrept – considerați țara hoților. Cine ne-a schimonosit fizionomia, ajungând să nu ne mai recunoaștem noi cu noi? Avem o singură obsesie și o singură preocupare ținând de tribunal și pușcărie, de procurori și judecători, de cine le e șef acestora încât să poată fi chemați la ordin de orice politician ajuns la putere și dați afară pe ușă cu ușurința cu care înjură femeia de serviciu și aplică un șut în dos subalternului politic.
Veneția, care ține de țara Mafiei, oftează la invențiile regimului de la București, care a trecut în doi ani de la debutul nefericit cu Ordonanța 13, la finalul, la fel de discutabil, cu Ordonanța – ambele de Urgență – 7. Toate pleacă sau ar pleca de la un singur om care împinge totul în cotlonul negru și personal al acestei obsesii. Obsesia că procurorii, judecătorii, tribunalele, cu sălile lor în care răsună sentințe, cutremurătoare uneori, drepte multe, nedrepte altele, ar fi de capul lor. Așa că ar fi bine să fie de capul politicii care știe ea ce e drept și ce e strâmb, știe ea mai bine, prin ministrul de resort, ales politic și subordonat politic, pe cine să condamne și pe cine nu.
Cine a schimbat agenda României, cine i-a făcut terci omenia, cuvânt unic și intraductibil, dorul, văzduhul? Cine a desenat românul neom? De ce oftează îngrijorat Bruxellul? De ce nu se mai vorbește în nicio cancelarie a lumii despre democrația de la București, ci numai despre hoția polticienilor români care și-au schimbat porecla în renume? De ce nu mai suntem țara care l-a dat pe Brâncuși, iar când te duci pe afară ești întrebat despre legile justiției?
Societatea a devenit pro și anti Dragnea, fiindcă ceilalți actori ai scenei politice par nesemnificativi în raport cu anvergura acestui individ care simt că ne mutilează.
Este România o țară de hoți, fiindcă și-a epuizat toate subiectele, rămânând priponită în unul singur, megieș al tribunalelor?
Nu cred că suntem toți hoți, dar undeva, în vârf, s-au îngrămădit câțiva. Ușurința cu care zburdă prin vistieria țării nu-i mai mulțumește. Vor mai mult. Regele – ca biblicul Solomon – trebuie să fie și judecător suprem. Numai că regele biblic nu era hoț, ci doar înțelept și iubitor al neamului lui.