Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?

2. Problema egalității și a unității în conștiința dogmatică a Bisericii
Fiind asemănarea Sfintei Treimi, Biserica, în ființarea ei, poartă și ea un caracter antinomic: identitatea și, în același timp, felurimea. Precum în Sfânta Treime fiecare Persoană este purtătoarea absolutei plinătăți a Ființei Dumnezeiești, tot așa și în ființarea noastră omenească fiecare persoană trebuie să devină, în înfăptuirea sa finală, purtător întregii plinătăți a Ființei Dumnezeiesc-omenești, ceea ce reprezintă condiția absolut neocolită pentru o unitate după chipul Sfintei Treimi. Căci dacă identitatea nu este deplină, atunci nici unitatea nu poate fi deplină. Problema unimii Bisericii este una dintre cele mai importante, în vederea actualității ei, pentru întreaga lume. Înțeleasă în deplinătatea ei, ea se identifică cu problema unirii omenești în general, în toate planurile: și în timp, și în spațiu.
1. Oamenii caută Biserica În vremea noastră ea ar trebui să se pună cu o deosebită ascuțime – în toată plinătatea și adâncimea ei. Mulțumită înclinării firești a omului, omenirea întotdeauna năzuiește către pace, către unire, către bine, ba chiar către Binele absolut; și, în înțelesul lui cel mai adânc, acest avânt este căutarea lui Dumnezeu. Dar până astăzi aceasta nu a luat forma unei cunoașteri conștientizate și poartă adesea un caracter haotic. În ce ne privește, suntem convinși că în adâncul sufletului oamenii caută Biserica, căci nu altundeva decât în Biserică se poate afla viața desăvârșită – viața după chipul Sfintei Treimi, potrivit cuvintelor lui Hristos: „Mă rog … ca toți una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, și Eu întru Tine … Și Eu slava pe care ai dat Mie, am dat lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca să fie desăvârșit întru una” (Ioan 17: 20-23) .
Problema dobândirii unei astfel de uniri după chipul Sfintei Treimi este strâns legată de antropologia noastră creștină. De nu vom avea în vedere ce este omul, în ce sens și în ce măsură este el chipul și asemănarea lui Dumnezeu, noi nu vom putea rezolva problema unirii omenești. Pentru aceasta ne este de neapărată trebuință a crede că în gândul mai dinainte de veci al lui Dumnezeu-Făcătorul noi am fost concepuți ca deplinătate a desăvârșirii.
Persoană. Individ.
Așa cum am spus, oamenii posedă o fire comună într-o mulțime de persoane omenești. Această deosebire între fire și persoană în om nu este mai ușor de înțeles decât deosebirea analoagă între Firea Una și cele Trei Persoane în Dumnezeu. Mai înainte de toate trebuie să ne dăm seama că noi nu cunoaștem persoana omenească în adevăratul ei înțeles, liberă de tot amestecul. Ceea ce noi numim de obicei „persoană”, „personal”, înseamnă mai curând individ, individual. Ne-am obișnuit să socotim aceste două expresii – persoană și individ – ca aproape sinonime; întrebuințăm deopotrivă și unul și altul pentru a exprima aceleași lucruri. Însă, într-un anume sens, individ și persoană au înțelesuri contrarii”(in – dividum = ceea ce nu se mai divide, limita dezagregării, separației; persoana = purtătoarea plinătății ființei comune).
„Câtă vreme persoanele omenești nu biruiesc mărginirile ce aparțin individualismului, vor continua să fie incapabile să-și însușească acea „împlinire universală” de care vorbește tradiția creștină și să poarte în chip real în sine întreaga plinătate a ființei. Persoanele neuniversale, așa-zișii „indivizi omenești”, nu vor atinge întreaga unire universală în relație cu semenii lor și vor rămâne doar în parte uniți, în limitele putinței lor ”.
Biserica este un singur „trup”.
Ca o concluzie a discuției privitoare la problema unității, putem spune că în mod esențial „Biserica este una. Și această unime este însăși esența bisericii. Biserica este unire, unire în Hristos, „unirea duhului întru legătura păcii”(Ef. 4:3). Biserica s-a zidit și se zidește în lume anume pentru unimea și unirea tuturor, „ca toți să fie una” (Ioan 17:21). Biserica este un singur „trup”, adică un organism și Trupul lui Hristos, „pentru că și într-un Duh noi toți ne-am botezat ” (I Cor. 12:13) . Și numai în singură Biserica este cu putință și este de înfăptuit această adevărată și nemincinoasă unire și unime în taina iubirii lui Hristos, în puterea preschimbătoare a Duhului după chipul și asemănarea Treimii Celei Deoființă ”.
Acestea sunt, pe scurt, temeiurile dogmatice ale problemelor propuse spre analiză, așa cum sunt înțelese în Biserică. O astfel de viziune, în ciuda aparentei complexități, constituie premisa corectă a relației noastre autentice cu Dumnezeu și cu tot omul. „Moștenirea dogmatică a Bisericii nu este o doctrină abstractă, ci viața adevărată însăși; și nu constituie doar o „introducere” secundară către normele morale ce reglementează relațiile concrete dintre oameni, ci însăși expresia lor nemijlocită”.[1]
(va urma)
Bogdan Bratu și Alexandru Mazarache
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)