Egali înaintea lui Dumnezeu într-o Europă unită?

În mod esențial, Biserica pune problema egalității și a unității nu în relație cu realitățile acestei lumi. În primul rând, Biserica este preocupată nu de egalitatea dintre oameni, ci de egalitatea omului cu Dumnezeu. „Se poate ca textele din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, care vorbesc de egalitatea și deplina asemănare a omului cu Dumnezeu, să smintească pe mulți creștini. Dar, drept vorbind, smintirea nu face decât să poarte mărturie că înțelegerea lor psihologică a smereniei nu le-a îngăduit să ajungă la adevăratul înțeles al Dumnezeieștii Descoperiri. Potrivit acesteia, deosebirea între Dumnezeu și om în veșnicie nu este decât în planul Esenței, și nicidecum în ce privește slava sau cuprinsul Dumnezeieștii Vieți.
Când se micșorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieștii Descoperiri pentru ființa omului, atunci se exclude orice putință pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăințe. Dacă te socotești a fi doar o ființă jalnică, ușor îți vei îngădui și ierta sieți o mulțime de fărădelegi de toate felurile; și prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate refuză a Îi urma pe Golgota. A micșora în conștiința noastră ideea cea mai dinainte de veci a Tatălui pentru om nu este dovadă de smerenie, ci de rătăcire; și mai mult decât aceasta – un mare păcat. Avem nevoie de o îndrăzneață bărbăție, pentru a ne apropia de cuprinsul Dumnezeieștii Descoperiri cu „fața descoperită și slava Domnului ca prin oglindă privind, întru același chip să ne schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. (Cf. II Cor. 3:18 )
„Unde sunt Eu, acolo și slujitorul Meu va fi” Dacă în planul nevoinței smerenia constă în a se socoti mai rău decât toți, atunci în planul teologic Dumnezeiasca smerenie este dragostea care se dă pe sine fără rămășiță, întreg și „până în sfârșit”(Ioan 3:11). În primul caz este prezent un oarecare element de comparație; cu alte cuvinte, o astfel de smerenie se arată încă a fi relativă. Dar în cel de-al doilea, ea este înafara oricărei comparații și, ca atare, absolută. Anume această smerenie ne poruncește Hristos să ne învățăm, când ne spune: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima”(Mt. 11:29).
Două mii de ani de experiență a vieții în Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui, neîndrăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos a spus: „unde sunt Eu, acolo și slujitorul Meu va fi”(Ioan 12:26), dar aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul Îi va urma „până în sfârșit”(Mt.10:22), purtându-și crucea. Dacă înțelegem mântuirea ca îndumnezeire, atunci nu trebuie să uităm că îndumnezeirea este condiționată de trecerea noastră pe tărâmul vieții pământești. Dacă noi nu lucrăm potrivit cu felul cum trăia și lucra Hristos, atunci cum va putea omul să devină asemănător lui Hristos în veșnicie prin simpla sa ieșire prin moarte dincolo, în cealaltă lume ? Potrivit învățăturii părinților, omul tocmai în măsura asemănării lui cu „Dumnezeu, Cel ce S-au arătat în trup”, va deveni asemenea lui Dumnezeu în Ființarea Lui cea veșnică.
Domnul îi iubește pe toți oamenii În mai multe rânduri auzim în Evanghelie mărturia lui Dumnezeu Tatăl despre Hristos, că „Acesta este Fiul meu cel iubit” (Mt. 3:17;17:5;Mc.9:7). Și iată că Hristos spune că toți cei ce fac voia Tatălui vor fi iubiți de Tatăl în aceeași măsură ca și El Însuși: „Nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede întru Mine…Și Eu slava care ai dat Mie am dat lor … și ca să cunoască lumea că Tu …ai iubit pe ei, precum pe Mine ai iubit. Părinte, pe cei pe care ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu, și aceia să fie cu Mine, ca să vadă slava Mea … Și am arătat lor numele Tău, și-l voi arăta, ca dragostea cu care ai iubit pe mine întru ei să fie, și Eu întru dânșii” (Ioan 17:20-24).
Așadar, Biserica percepe și trăiește ca iubire relația de egalitate între Dumnezeu și persoana umană liberă de orice determinare de timp, spațiu sau stare socială . „În lumea aceasta fiecare își are slujirea sa : unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învățător, dar Domnul îi iubește pe toți, și cine iubește mai mult pe Dumnezeu, acela va primi plată mai multă”. „Domnul iubește pe toți oamenii, dar încă mai mult îl iubește pe cel care Îl caută”.
Persoanele dumnezeiești Rezumând poziția Bisericii în problema egalității, care se vădește deja a fi o condiție a unității, putem spune că la nivelul conștiinței personale față de aproapele nostru, „constă în a se socoti mai rău decât toți”; la nivelul relației dintre Dumnezeu și om: „Domnul iubește pe toți”, „ca dragostea cu care ai iubit pe Mine (relația dintre Persoanele Dumnezeiești ) întru ei să fie, și Eu întru dânșii”; și, pe măsura răspunsului nostru la această iubire, „încă mai mult îl iubește pe cel care Îl caută”. Pentru a reprezenta plastic aceste relații, Părinții Bisericii au adoptat viziunea unei piramide răsturnate, cu baza în sus. În vârful ei, aflat în partea cea mai de jos, este Hristos, care îi poartă astfel pe toți. Cei ce se îndreaptă și se apropie spre El prin iubire, devin astfel părtași într-o măsură din ce în ce mai mare a „purtării sarcinii aproapelui”.
Iată acum cum înțelege Biserica problema unității. Fiind creată după chipul lui Dumnezeu – o Fire în Trei Persoane – „omenirea, fiind una în esența ei, este compusă dintr-o mulțime de persoane, fiecare fiind mai dinainte sortit a purta în sine, în cele de apoi, întreaga plinătate a ființării Dumnezeiesc – omenești (rămânând întreg om după suflet și trup prin fire, și întreg făcându-se dumnezeu după suflet și trup prin Har) și a se arăta nu numai ca o oarecare parte a firii, ci ca plinătatea firii omenești; cu alte cuvinte, să devină un om universal. Iar această plinătate se atinge nu altfel decât în Biserică și prin Biserică. (va urma)
Bogdan Bratu și Alexandru Mazarache
Fundația SFINȚII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)