Educația religioasă ( I )

Prea puțini părinți se pot lăuda astăzi că și-au educat copiii cum se cuvine. Unii părinți, buni și îngăduitori, au copii cu un caracter neașteptat, complet nepotrivit. Una din principalele cauze o reprezintă chiar părinții. Numeroși părinți, fie că sunt nepăsători față de educația religioasă și morală a propriilor copii, fie că sunt atât de orbiți de iubirea lor irațională față de aceștia, încât nu vor să vadă nimic rău în firea lor și rămân surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor să asculte adevărul și sfaturile bune.
Când viciile copiilor devin insuportabile, chiar și pentru părinții lor, abia atunci încep ei să se gândească la îndreptare și încep să îi educe, dar este prea târziu.
Cum să educăm copiii ca să fie ascultători
„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face rușine maicii sale“ (Pilde 29, 15)
În Evanghelie se povestește puțin despre copilăria și adolescența Domnului nostru Iisus Hristos, dar puținul acesta este foarte important și plin de învățăminte.
Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret. Și le era supus“ (Luca 2, 51).
Ceea ce Evanghelistul consemnează spre lauda tânărului Iisus, anume ascultarea față de cei care Îi erau părinți pe pământ, Apostolul Pavel proslăvește la Iisus matur. El proslăvește ascultarea Sa față de Tatăl Ceresc: „S-a smerit pe Sine, mărturisește Apostolul, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8).
Apostolul merge mai departe, și arată că această ascultare și supunere au dus la mântuirea lumii: „Așa cum prin neascultarea unui singur om cei mulți s-au făcut păcătoși, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulți vor deveni drepți“ (Romani 5, 19).
Nu mai e nevoie să vorbim despre însemnătatea deosebită a ascultării în viața oamenilor în general. Cât de mare este importanța sa în educația copiilor cunosc toți părinții. Putem spune chiar că cine a reușit să-i facă pe copii ascultători, acela și-a îndeplinit obligațiile, și-a înfăptuit misiunea de educator.
Nu voi vorbi acum despre importanța ascultării, ci doar voi propune părinților o cale mai scurtă. Dacă vor păși pe ea, copiii lor vor fi niște copii ascultători. Cred că subiectul nu e deloc lipsit de interes pentru părinți.
Ascultarea
Înainte de toate, trebuie să spunem că ascultarea este o „plantă“ care nu crește și nu rodește oriunde, ci doar acolo unde găsește teren prielnic. Deși pare greu de crezut, există familii în care nimic nu înlesnește educația copiilor în duhul ascultării. Acestea sunt familiile în care domnește libertinajul, în care nu sunt respectate legile lui Dumnezeu și ale oamenilor și nu este recunoscută nici un fel de autoritate.
De cele mai multe ori, astăzi se apelează la ajutorul legilor lui Dumnezeu sau ale oamenilor doar atunci când acestea servesc interesului personal. Acolo unde părinții sunt contaminați de acest spirit, nu este posibilă educarea copiilor în duhul ascultării. Cine vrea să aibă copii ascultători trebuie să respecte orice autoritate recunoscută, puterea și legea. Acestea sunt: Dumnezeu, Biserica, Conducerea țării, Poruncile lui Dumnezeu, Legile Bisericii și legile de stat. Dar este oare de ajuns păstrarea respectului față de acestea?
Exemplul părinților
În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenție. Despre El nu se vorbește decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinței în Dumnezeu și negarea adevărurilor de credință. Credința într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărți într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligații față de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine își respectă aceste obligații provoacă cel puțin uimire în societate. Toate acestea le văd și le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?
Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinstește pe Dumnezeu și nu Îl ascultă, îmi este și mie permis să nu îmi cinstesc și să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu și poruncile Sale sunt niște născociri, atunci și porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinții nu reprezintă nimic important. Recunoașteți că logica este de această dată de partea copiilor.
Dacă ținem seama de faptul că pentru mulți părinți autoritatea Bisericii și a clerului nu are nici cea mai mică importanță, este de înțeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare și supunere în educația copiilor.
Atitudinea față de preoți și autorități
„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poți să crezi ceea ce spune el?“ – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea și copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la școală și la biserică altele; copilul trebuie să-și asculte părinții și pe cei ce le țin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău și pe mama ta.
Pentru copil, concluzia va fi următoarea: dacă tatăl meu nu recunoaște nici una dintre poruncile despre care vorbește preotul, nici eu nu trebuie să-l ascult, nu am de ce să dau atenție vorbelor lui. Și din nou logica este de partea copilului.
Același lucru se întâmplă și cu autoritatea conducătorilor. „Ce îmi pasă de șefi? Eu sunt singurul meu stăpân, fac ce vreau!“, spune uneori câte unul, exprimându-se adesea și mai urât, dar nu privește în jur să vadă cine l-a auzit. Desigur, aceste discursuri împotriva autorităților n-au nici o putere, deoarece autoritățile au de partea lor forța, care poate aduce la ascultare pe oricine, lucru pe care nu-l face nici Dumnezeu, nici Biserica. Totuși, și acesta este un prilej pentru a semăna neascultare și nesupunere față de părinți în sufletul copiilor. Pretutindeni unde nu este recunoscută și respectată autoritatea lui Dumnezeu și puterea lăsată de El pe pământ, unde legile se respectă doar de frică, nu există pământ bun pentru o educație în spiritul supunerii și ascultării.
Voința
Cine disprețuiește autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii și a conducătorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească; cine nu se supune de bunăvoie, ci din obligație, nu-și va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte. De aceea, părinți, dacă doriți să vă asculte copiii, respectați autoritățile și legile și învățați-vă copiii să le respecte la rândul lor. Aceasta este temelia supunerii și ascultării lor.
Să presupunem că terenul este prielnic semănării și dezvoltării supunerii și ascultării copiilor față de părinți. Ce trebuie să facem pentru a dezvolta cum se cuvine această calitate? Ascultarea reprezintă supunerea voinței proprii în fața altei voințe.
Voința noastră domnește asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim și acționăm așa cum ne dictează voința. Dumnezeu ne-a dat această forță a spiritului ca să vrem și să facem binele, să urâm și să respingem răul. Voința noastră este slăbită însă de păcate și înclină spre rău; chiar de cunoaștem binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios și să-l înfăptuim. Văd și încuviințez ce este mai bine, dar înclin spre rău (Romani 7, 19).
Această slăbiciune ne vine de la păcatul originar, aducând cu sine încăpățânarea și capriciul, care trebuie supuse și stârpite din copilărie. Vița de vie dă roade dulci și bogate, dar nu atunci când este lăsată să crească nestăvilit, ci când este tăiată cum se cuvine și legată de araci. Ce realizăm prin tăierea și legarea viței de vie, vom realiza prin disciplină, prin stăpânirea capriciilor și încăpățânării copilului, obținând astfel roadele dulci ale ascultării. Ca să culegeți aceste roade dulci, deci roadele dorite, fiți cu luare-aminte la regulile ce trebuie urmate în educația copiilor.
(Educația religioasă. Învățături pentru copii și tineri,
Sf. Irineu de Ekaterinburg, Traducere din limba engleză de Diana Potlog, sursa: http://www.cartiortodoxe.ro)