Cornel Dinu spune că DVD-ul nu este reprezentativ pentru un fotbalist, acesta putând să facă playback. Înseamnă că nu mai e mult până când se va apela și la mp3 player! Sau, de ce nu, la mobil! Tot au ajuns să ne îmbie posturile de televiziune să trimitem imagini filmate pentru știri, cât mai este până când o să devenim cu toții scouteri?! Scoatem telefoanele la înaintare și atunci să te ții transferuri de pe youtube!
Lăsând gluma la o parte, este posibil ca domnul Mister să aibă oarecare dreptate, dar numai dacă se acceptă DVD-uri mixate. Dacă-ți livrează vreun impresar imagini, neapărat de la antenament, cu un Ronaldinho lovind transversala de patru ori la rând din vole, de la “șaișpe”, ce faci? Păi cel mai bine ar fi să notezi numărul de telefon al regizorului, că sigur ai și tu niște jucători de vopsit! În schimb, dacă DVD-ul conține niște meciuri oficiale ale subiectului (nu doar faze selectate din diverse partide!), lucrurile încep să capete consistență. În plus, un DVD serios are imaginea centrată nu pe minge, ci pe jucătorul cu pricina, întrucât se știe că un fotbalist adevărat se cunoaște și din ceea ce face când nu are mingea. Abia atunci se poate spune că negustorul îți pune marfa pe tarabă fără ascunzișuri. Și nici măcar atunci nu e sigur, fiindcă partidele trebuie să fie cât mai recente, eventual însoțite și de un istoric al accidentărilor.
Apoi, DVD-ul este un instrument de lucru indispensabil pentru antrenori sau selecționeri. Playback-ul nu se face în meciurile care contează (vorba cântecului, playback poa’ să facă și Surdu și Mutu!), așa că pentru studiul viitorilor adversari DVD-ul este materia primă. Desigur, mai sunt unii pentru care numai ochiul lor e sfânt. Dar, ca să-l parafrazez pe președintele ligii, dacă ochiul lor e sfânt, DVD-ul e sacru…
Și în final o întrebare retorică: DVD-ul lui Hagi în ce categorie s-o încadra?!
