În urmă cu 15 ani, scriitorul și publicistul sucevean Dumitru Brădățan publica volumul „Gheare de lumină: fantezie după Blaga” (Editura Didactică și Pedagogică), bine receptat la vremea respectivă, pe care scriitorul Vasile Andru îl percepea a fi un „fals tratat de vânătoare pe domeniile lui Blaga”. Volumul („o carte de dimensiunea unei lame de ras, dar cu tăria alcoolului dublu rafinat”) a avut (și are!) viață (așadar, nefiind dintre cele care, la puțină vreme după apariție, adorm nerăsfoite și uitate); bunăoară, acum doi ani, descoperit de un tânăr poet, Vlad Sibechi (cel citat mai sus), fu citit… pe nerăsuflate și primi o (târzie) recenzie. Dovadă că atrăgea atenția și se dovedea a fi pe gustul unui autor de douăzeci și ceva de ani. Recenzia se încheia însă cu un citat din „Gheare de lumină” – „Cu cheia, închid porțile și trag zăvorul. Încotro? Îmi fac cruce în taină” – , ce părea a pune, parcă definitiv, lacăt peste această experiență.
Între timp, D. Brădățan publică alte cărți, părând cumva detașat întrucâtva de suflul care-l inspirase odinioară.
Dar iată că, de curând, el ni se arată îmbrăcând iar cămașa poetului (albă, lungă și nițel zdrențuită pe la poale, de la sărit pârleazuri și treceri prin crânguri), surprinzându-ne cu un volum numit „Câinele de cărămidă: fantezie după Blaga” (Accent Print Suceava, 2010), ilustrat de poetul Constantin Hrehor.
O natură care încă se cere umblată în cuvinte…
Citindu-l, criticul literar Mircea A. Diaconu consideră că „poetul construiește un comentariu perpetuu la poezia lui Blaga, identificându-se parcă cu eroul ascuns în spatele lumii acestuia, un erou care glisează de la trăirea dionisiacă și extaz la interogația melancolică ori la neliniștea voluptății de a contempla moartea lucrurilor, a materiei înseși. (…) Dumitru Brădățan ar vrea să ne lase să credem că în absența lumii lui Blaga însăși sensibilitatea noastră ar fi fost mai săracă. (…) Ca să mă refer strict la poezia lui Dumitru Brădățan, aș spune, parafrazând un text: clopotele din Drăgoiești ar fi bătut oricum, dar, fără orizontul poeziei lui Blaga, ele ar fi avut o sonoritate stearpă. Prin Blaga, ele condensează extazul, uimirea, neliniștea, tâlcul”. Într-un prolog, autorul spune: „În mijlocul lumii stau și țip venerând formele somptuoase, relieful curat și uscat din corola ta de minuni. Nu există decât eul. Eul celorlalți. Violența sonoră a brațelor lor. Și nimeni nu strivește, nici c-ar putea, greaua, solemna tăcere congenitală”.
Iată că o grilă de lectură este deja stabilită și, fără a mai reveni, atrag atenția asupra altor câteva aspecte specifice cărții. Dumitru Brădățan scrie despre sat și despre împrejurul său, o natură care încă se cere umblată în cuvinte, într-un timp când satul, și pădurea, și râul, și vântul par că nu se mai află în atenția poeților, nici măcar a celor din generația sa.
Versurile par adesea notații de jurnal, când curgând firesc, când fracturate…
Dincolo de amenințările severe care par a le copleși în realitate, aceste spații pentru a căror restaurare Blaga poate fi doar un pretext (și un pre-text) sunt pentru autor rai pe pământ (asupra căruia nu se poate interveni nicicum!), găzduind vremelnic silueta fragilă a călătorului (uneori chiar a rătăcitului) prin el. Aș spune că și inspiră un discurs, descriptiv și reflexiv, „natural”. Versurile par adesea notații de jurnal, când curgând firesc, când fracturate, dezvăluind emoții, uimiri, ofuri. Notații care se adaugă, fără corijări și reveniri, ca ape de râu scurgându-se val după val, în fireasca sa fluență.
De altfel, parcă explicându-se pe sine, autorul își încheie cartea cu o întrebare: „cine a ucis vreodată un râu?”. Iar râul însuși este „personaj” (între altele), instanță statornică, ce se întrupează și se esențializează, cu nimic mai prejos ori mai presus decât vântul, mama, copilul (parte din el, însuși copilul Dumi), moartea, Dumnezeu. Undeva, „apa curge încet”, dar se întâmplă astfel pentru a se auzi mai deslușit cântecul păsării; și tot atunci, pentru a întări sensul curgerii/ trecerii, „copacii sunt plini de sudoare”.
Altundeva suntem duși într-un loc (să fi fost acolo o moară?) unde „…a distrus râul./ Aici este o bulboană mare. Acum e răcoare și/ sunt arini”. Niște arini resimt o teamă omenească și de aceea își tot caută loc („își mută trupul de pe un mal pe altul”), pe când omul care privește și mărturisește nu se mai poate urni: „Cu fiecare an mi-e mai frică. (…) Eu stau în moara albă din care n-a mai rămas/ nimic.// Tu vorbești./ Eu stau în groapa cu iarbă și spini,/ Pietrele grele și rotunde mă privesc”.
*
Ca să-l (re)cunoașteți pe Dumitru Brădățan, transcriu mai departe poemul numit „țăranii își iau pălăriile în mâini”: „E toamnă!/ țăranii își iau pălăriile în mâini./ Tâlhar mai cânți, pasăre!/ Un copil își prinde în piept floare de secărică,/ floare de secărică./ țăranii își iau pălăriile.// Trupul femeii se apleacă în fața bisericii și/ clopotele tac./ Dumnezeule, prin sat umblă limbi de clopot!// Dihănii negre/ Ne adulmecă din urmă/ și blânde mâncă țărâna…”.
L.D. CLEMENT
