Dodo (Doru) Popovici, care “consumă” la “Monitorul” nostru “Fotbal pe pâine”, are-o dambla. De fapt are el mai multe, dar aceasta este…jubiliară. Împlinește în curând jumătate de secol de când pescuiește. Un motiv pentru care nu concepe ca în fiecare vară să nu poposească pentru câteva zile în Delta Dunării. Renunță la orice pentru un sejur petrecut pe malul apei, cu tot calabalâcul de rigoare.
Așadar “microbul”, cum spune el, i-a fost “inoculat în anul 1958”, în orașul natal, Câmpina, pe când avea aproape…5 ani. Au mai trebuit să treacă încă doi până când a ajuns pentru prima oară în Deltă. Culmea, nu cu un pescar, nu cu tata, ci cu mama, care l-a luat cu ea într-un concediu, în care tatăl său nu a putut să vină.
De atunci a început aventura; a dormit pentru prima dată la bordul unui ponton ancorat în Sulina, unde a și pescuit primii săi “somotei”, care, la cei circa 7- 800 de grame, i se păreau la vremea aceea “enormi”.
Toți anii ’60 și-a petrecut vacanțele la Sulina unde, “la buza malului Dunării”, puteai să prinzi pe-atunci câte 40-50 de “somotei” pe zi “cu orice trestie”. Acolo Dodo și-a “făcut mâna”, iar mai apoi, la Farul Vechi, prindea deja pești de 4-5 kg bucata.
Cu mic cu mare, în Deltă
În familia lui Dodo Popovici, toți sunt “atinși” (adică toți ai casei, soția Sanda și cei doi băieți, Radu și Tudor), de pasiunea pescuitului.
“Pregătirea unui concediu în Deltă – spune el – nu diferă de pregătirea unei ieșiri de week-end pe Prut. Indiferent că mă duc pentru o zi sau două la Sadoveni, sau mă duc în Deltă pentru 7 sau 10 zile, bagajul este același.
Asta înseamnă: butelia de aragaz, cu care nu braconez, ci la care facem mămăligi, ceaiuri și cafele, vreo 15-20 de bețe de pescuit, telescoape, lansete, , care, în arguol meseriei, înseamnă un băț cu firul legat direct de vârf, cu care prindem peștii mici cu care dăm la ăia mari, apă minerală, ulei, conserve, ouă, telemea, umbrele, câinele Ringo, labradorul de care suntem nedespărțiți de câțiva ani încoace, fel de fel de lanterne cu fel de fel de baterii și, în fine, mulți bani, pentru că fie că stai la hotel, ori pe malul Dunării și dormi în mașina ta sau în cort, cheltuiala este cam aceași”.
Astfel echipată, toată familia se urcă în propriul microbuz (unul de culoarea…bostanului) și pornește la drum.
„Farmecul așteptării”
Deplasarea cu mașina este pentru Dodo una dintre plăcerile zilelor de concediu, la fel ca și dormitul pe malul apei, într-unul din fotoliile pe care le ia cu el întotdeauna când merge într-o campanie de pescuit. “Dormitul pe mal – spune el – este o adevărată plăcere, ca și pescuitul de noapte, care are un farmec inegalabil, mai ales după ce ai băut un gât de votcă, sau ai sorbit o doză de bere”. Noaptea în Deltă este noaptea “la un pahar lung de vorbă și un pachet de țăgări, cu ochii și urechile ațintite spre undițe”.
Din păcate peștele s-a împuținat în ultimul timp, iar una dintre cauze este braconajul.
Așa cum spune el cu obidă, “se braconează cu toate mijloacele posibile și imposibile”. “Braconajul cu curent electric – spune Dodo – este de mult uitat; s-a trecut la metode mult mai sofisticate, începând cu sonarul, care reperează peștii care sunt apoi găsiți la punct fix, cu butelia de aragaz în barcă și cu un furtun lung, legat cu un plumb la capăt, care se lasă pe fundul apei de unde apoi la suprafață zeci de pești, mari și foarte mari. Este deja o metodă generalizată, ca și cea la care se folosește bateria de la mașină”.
“Vremurile când mușcau noaptea crapii sau somnii cei mari sunt de mult apuse – oftează el cu nostalgie – dar rămâne farmecul așteptării și al poveștilor la lumina lanternei sau a laserului, care ține mai mult și care te ajută să vezi la care băț a mușcat totuși peștele”.
„Țânțarii, parte din joc”
Pescuitul de noapte a fost interzis în România până anul trecut.
“Printr-o lege absolut tâmpită – accentuează Dodo – datând de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, pescuitul de noaptea era interzis, deși există specii de pești nocturni. Prin această lege, care de fapt n-a fost făcută spre protejarea speciilor nocturne, ci pentru favorizarea braconierilor, care întotdeauna au fost mână în mână cu oficialitățile și cu poliția, erau protejați braconierii de ochii indiscreți ai pescarilor cinstiți. Niciodată n-am văzut, în 50 de ani de pescuit, vreun braconier prins asupra faptei, dar eu am fost amendat de câteva ori, cu sculele reținute, cu scandalul de rigoare, cu miliție, cu poliție, cu AJVPS, cu tot ce vrei, pentru simplul motiv că stăteam noaptea pe un fotoliu având un băț aruncat în apă, în timp ce alții trăgeau setci de kilometri, sau introduceau electrozi și butelii în apă”.
Așadar, sunt și o serie de neplăceri la pescuit dar care nu-l descurajează pe Dodo. Țânțarii nici măcar nu mai intră în categoria neplăcerilor. Ei fac parte, așa cum spune el, “din regula jocului”.
“Cine se duce în Deltă trebuie să știe de la bun început că țânțarii fac parte din mediu; poți foarte bine să-i ignori, sau poți să te ungi cu fel de fel de loțiuni și creme”.
Anul trecut, Dodo și-a comandat prin poștă ultima găselniță în materie de alungat țânțari: un aparat cu ultrasunete, care se atârnă la gât, dar căruia, așa cum a mărturisit, nu i-a descoperit încă eficiența, pentru că țânțarii l-au pișcat la fel de bine ca și atunci când nu l-a avut.
Somn de 16, crap de 14
Acolo, pe mal, Dodo nu mănâncă niciodată pește. Mănâncă orice altceva, dar pește nu. Peștii mari sunt curățați și puși la congelat, cei mici sunt aruncați înapoi în apă. Dar nu numai cei mici. Pentru că sunt permise zilnic doar câte 5 kg de fiecare pescar, a eliberat și pești mari. A dat drumul unora pe care alții, cu siguranță, i-ar fi reținut; e drept că în ziua în care a aruncat în apă un crap de 5 kg, tocmai îl prinsese pe cel de…14 kile.
Recordurile sale au fost, la crap, 9 kg în anul 1986 și apoi 14 kg în 2003, dar a prins și somn de 16 kg, știucă de 5,2 kg, șalău și plătică de 4,8 kg.
Dar s-a-ntâmplat de multe ori să nu prindă nimic. Câteodată, la un pescuit de week-end, durează mai mult desfăcutul și strânsul bețelor, decât pescuitul în sine și se întâmplă frecvent să nu se clintească nici un băț pe parcursul celor două zile.
“Am stat pe malul apei – spune Dodo – și câte-o săptămână fără să avem vreo mușcătură”. Și-atunci? Să renunțe la pescuit? Niciodată! „Totdeauna – adaugă el – te duci cu speranță și pleci de la premisa că, de data asta, îți vei bate recordul”.
Cu toate acestea, Dodo nu agreează competițiile de pescuit. Se consideră un „pescar pasionat, cu pasiune poate mult peste medie și cu posibilități materiale…submedii”. „Pentru competiție, pentru performanță îți trebuie scule nu glumă. Numai o singură undiță valorează cât toate bețele și mulinetele mele”.
Cu televizorul pe malul Prutului
Dodo recunoaște că are trei mari nebunii: fotbalul (sportul în general, dar în principal fotbalul, rock’n’roll-ul și pescuitul, dar e destul de greu să stabilească o ordine.
„Totuși – spune el – dacă ar fi să aleg, dacă la aceeași oră se desfășoară finala campionatului mondial de fotbal, dar are loc și un concert, să spunem, Eric Clapton, am să mă duc să-l văd pe Eric Clapton, pentru că știu că finala de fotbal poate fi ascultată și la radio, sau o văd și a doua zi înregistrată, pe când concertul nu se înregistrează și este un eveniment irepetabil. În această ordine a priorităților, de regulă, renunț la pescuit. Dacă și pescuitul era planificat la ora concertului, mă duc la concert, iar dacă era planificat la ora meciului, mă uit la fotbal. Mi s-a-ntâmplat însă, frecvent, să le pot combina, adică să-mi car televizorul cu mine pe mal, așa cum am făcut în câteva rânduri pe Prut, unde-am văzut părți bune din campionatele mondiale din 1998 și 2002. Dar, dacă trebuie neapărat să-mi ierarhizez nebuniile, atunci ordinea priorităților ar fi muzica, fotbalul și abia la urmă pescuitul”.
„Tapaj” cu…ciorbă de burtă
Acum, la urmă, dacă vreți să vă învăț cum să-l „tapați” pe Dodo, urați-i „baftă” când vedeți că se pregătește să meargă la pescuit. Mi-a mărturisit că un amic (nu spui cine, persoană importantă) își făcuse obiceiul să-i adreseze această urare, care taie avântul pescarilor, în gura mare, când îl zărea precipitându-se spre iazul de la Bosanci. Și-atunci Dodo, care a depășit etapa supărărilor mărunte (dar se pare că nu și pe cea a superstițiilor pescărești) se întorcea din drum și… își invita prietenul la o ciorbă, nu de pește, că nu se găsește în locantele sucevene, ci de burtă.
