Îi este ursit poetului Constantin Hrehor să pună „sigiliul liniștii clasice” peste pagini memorabile ale istoriei spiritualității românești din Bucovina, întâlnirile sale cu mari personalități sfărâmând barierele timpului în care a existat sau există un „meșter de cărți mari” sau altul, dar fiecare dintre ei „cumplit de cărturar”, reperele Silvestru Morariu și Dimitrie Vatamaniuc desemnând, în fapt, hotarele definitive ale unei identități, cea a bucovinismului real, monumental, evlavios.
Noua carte trudită de Constantin Hrehor, „Convorbiri sub scara cu îngeri” cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, va beneficia, desigur, de cronici exhaustive și amănunțite, pe deplin meritate, dar, anticipând acele cronici erudite și competente, am să încerc să-mi fac datoria de slujitor al culturii, popularizând inedita operă, deși exemplul cinstirii luminătorului de generații încă din timpul vieții sale are tradiție în Bucovina, precursorii lui Constantin Hrehor fiind Alecu Hurmuzachi, Iancu Nistor și Mircea Streinul.
Dimitrie Vtamaniuc, „cumplit de cărturar”
„Om de știință pertinent, descoperit de iluștri dascăli din celebra galerie universitară clujeană, apăsat subliniat de George Călinescu”, Dimitrie Vatamaniuc, „făcând parte din generația care a pierdut totul”, deci din generația singurei mișcări literare bucovinene, în care fusese adoptat, ca poet, sub pseudonimul-rădăcină Dumitru Vatamanu, și-a început „truda sa de miner în galeriile de aur ale manuscriselor lui Eminescu, pe mormane de minereu stelar răscolite de Perpessicius și Al Oprea”, iar „mâinile lui au îmbătrânit dezgropând și cântărind drept mărgăritarele veritabile ale Limbii Române, demonstrând pentru totdeauna că Limba Română prin Eminescu a devenit Columnă și că Eminescu este, înainte de toate, un voievod peste o țară de cuvinte”. Precursori în buna tradiție bucovineană i-au fost domnului academician T. V. Stefanelli, Radu I. Sbiera, George Tofan, Ion Grămadă, Liviu Marian, Grigore Nandriș, Vasile Gherasim, Constantin Loghin, Leca Morariu, Ilie E. Torouțiu, Traian Cantemir și Traian Chelariu, tradiția culturală, aidoma celei istorice, responsabilizând și înnobilând, prin consacrarea propriei identități. Constantin Hrehor, în convorbirile sale cu Dimitrie Vatamaniuc, asta și încearcă să scoată la iveală: responsabilizarea, adică superba conștiință de sine a cărturarului bucovinean, și noblețea, adică aura pe care o conferă cărturarul locului natal. E drept, cei doi sucevițeni, academicianul Dimitrie Vatamaniuc și poetul Constantin Hrehor, exagerează în descoperirea de vechime pentru satul natal, o vechime conferită artificial fiecărui neam în parte ca statornicire, așa cum exagerează și despre spațiile de sacralitate din care face parte, ca punct de intersecție, mănăstirea din Sucevița, dar exagerează cu sufletul, trăind mitic, deslușind mitic și, din păcate, mitizând uneori eronat (de pildă, în susținerea slavizării numelor românești sub autoritate austriacă, deși recensământul lui Rumeanțev probează astfel de practici anterioare, în acest nord de țară, din pur oportunism românesc, din parvenitism). Dar în ciuda folosirii unor reflexe istoricizate, înalții convivi izbutesc să deslușească, prin dialog, și o superbă istorie a locurile și, în primul rând, o istorie a spiritualității obștești.
„Sigiliul liniștii clasice”
Poetul Constantin Hrehor, provocându-l pe academicianul Dimitrie Vatamaniuc la „convorbiri sub scara cu îngeri”, provoacă, de fapt, o operă memorialistică remarcabilă, pe care probabil că domnul academician nu ar fi încredințat-o paginilor albe niciodată, grație spiritului iconarist, în care doar ceilalți contează, nu și propria identitate. Dialogând cu Hrehor, Dimitrie Vatamaniuc își dezvăluie uriașa statură lăuntrică, fiecare întâmplare și fiecare personaj din viața sa fiind și o întrebare, căreia avea să-i afle răspunsul, fie în istorie, fie în cultură, fie în mitic sau mistic. Este tulburător și pururi tânăr, viu și dinamic Dimitrie Vatamaniuc neștiutul, cel de dincolo de operă și de cumsecădenia plină de noblețe a ultimului mare spirit al Bucovinei, iar Constantin Hrehor, și poet, dar și preot, cu har în amândouă dimensiunile sale, știe să aducă omul, cu toată aura lui tulburătoare, la o spovedanie publică, precum cele din primele două secole ale creștinismului. Și, astfel, mărturisind și înfățișând mărturii, inclusiv mărturii iconografice, Dimitrie Vatamaniuc și Constantin Hrehor sacralizează Sucevița și Bucovina prin „sigiliul liniștii clasice”, pe care doar spiritele înalte îl pot aplica.
