Una dintre temele favorite ale celor care se pricep și se pronunță în toate domeniile este cea legată de dezvoltare și consumul în general al populației și al statului. Cu „mânie proletară” ca în anii ’50 este condamnat împrumutul, mai ales extern, pentru dezvoltare și consum. Este practic imposibil de explicat celor blocați în politica lui Ceaușescu din anii 80 de achitarea datoriilor și instituirea de restricții populației, de la alimente până la asigurarea confortului termic iarna, în acest scop. Nu trebuie să avem datorii! Nu contează că toate statele, inclusiv foarte bogate, au! Iar realitatea acceptată peste tot este că piața, adică consumul, determină total producția, deci dezvoltarea! Consumul nu este o blasfemie, pentru că așa s-a predat la învățământul de partid până în 1990! Dacă vreți să-i întristați pe acești „specialiști” în piața de credite, îi întrebați cine a contractat împrumuturile pe care Ceaușescu se lăuda că le-a achitat și pentru care proiecte de construire a socialismului!
După ce consumul a creat „foamea de produs”, apare necesitatea de investiții, care se fac în imensa lor majoritate prin împrumuturi de dezvoltare. Această dezvoltare înseamnă, pe lângă fabricile propriu-zise, și infrastructura de transport (rutier, feroviar, de energie), obiective sociale (case, școli, spitale etc.) pentru angajați care necesită obligatoriu intervenția statului prin investiții executate cu fonduri atrase, în bună parte împrumuturi. Doar o societate foarte săracă nu este influențată de consum și, normal, nu folosește împrumuturi pentru el. Dar nu cred că exemplul Coreei de Nord atrage! În esență, datoriile sunt pentru dezvoltare, dar și dezvoltarea este determinată de consum într-o societate normală!
Împrumuturile se fac pentru valorificarea resurselor materiale existente (minerale, energetice, agro-zootehnice, turistice, culturale etc., a poziționării geografice a țării, prin amenajarea de rute comerciale, porturi, aeroporturi etc., dar și pentru creșterea nivelului de trai al populației. Acest obiectiv este esențial în politica economică a unui stat responsabil. Atragerea de capital urmărește și valorificarea potențialului uman prin școlarizare, calificare, cercetare etc., care fac rentabile investițiile în producție, transport și comercializare.
Circuitul financiar asigură economia mondială cu fondurile necesare, iar capacitatea unei națiuni de a dirija banii spre zonele cu rentabilitate ridicată și efect pozitiv în viața cetățenilor dă măsura competenței conducătorilor săi. Fondurile și formele de împrumut sunt foarte diverse în funcție de creditor (bănci comerciale, instituții financiare internaționale, fonduri suverane naționale, fonduri de investiții private internaționale etc.), dar și în funcție de beneficiarii de credite (state, companii, alianțe de stat precum UE etc.). În politica de coeziune și de sprijinire a zonelor defavorizate asistăm și la acordarea de granturi (finanțări gratuite!) menite a crește nivelul de dezvoltare economică și a preveni tulburările generate de sărăcie.
Trebuie să înțelegem că dezvoltarea fără îndatorare nu este posibilă decât în foarte rare cazuri. Păstrăm o frică prea mare de angajarea obținerii de credite atât la nivel personal (de înțeles în unele cazuri!), dar și la nivel statal (o politică greșită!). Politica lui „să ne întindem cât e plapuma” este antieconomică pe termen scurt și mediu. Iar pierderea de oportunități în dezvoltare nu se recuperează! Pe termen lung, angajarea de credite de dezvoltare (infrastructură din toate domeniile, apărare, mai nou, sau cercetare ca sursă a dezvoltării accelerate etc.) trebuie făcută după analize serioase! De specialiști, nu de politicieni!
Unde este și cum acționează România? Nu atât de rău cum văd unii, dar nici atât de bine cum se laudă cei de la putere! Poate mai „furăm” experiența statelor care au performat bine!