Despre un prieten al Cuvântului

E bine să ai un asemenea prieten numit Cuvânt, numai că trebuie să-l prețuiești. Are atâtea sensuri. Complex de sensuri. Eul nostru trebuie să cheme Cuvântul înțelept, Cuvântul cu poezie, Cuvântul cu mesaj.
Prietenii acestor însușiri vor fi întâlniți în cărțile scriitorului Vasile Aioanei. Înzestrat cu o puternică pătrundere în psihicul uman, s-a apropiat de oamenii din cetatea sa, de istoria lor (vol. Casa Ileana), le-a descâlcit misterul vieții acestora (vol. Misterul sentimentelor). Acum, aici, o să mă opresc mai mult asupra apariției proaspăt ieșite de sub tipar, „Pedeapsa divină”. În prefața acesteia, autorul se autodefinește sau mai bine zis se automotivează. Citez: „Am scris o carte despre cum suntem sau cum ar trebui să fim pentru o lume mai bună și mai curată”.
Trăirile prin care trece personajul, personajele din cartea „Pedeapsa divină” sunt în fapt cele două bătălii dintre bine și rău. Răul are mai multă putere. Își câștigă mai mult teren. Te convinge să-l îmbrățișezi, căci te va face mândru și orgolios. Răul te determină să te închini lui Mamona – zeul banului, al lăcomiei, al laudelor deșarte. Binele stă tăcut ca Ana, soția lui Ilie din acest volum, dar care în momente potrivite se ridică, apărând cu mare curaj adevărul.
Ticăloșia, perversitatea, desfrâul, minciuna, tupeul, bucuria de a vedea suferința altora sunt trăsăturile ce-l însoțesc pe Ilie, „eroul” nostru. Lovește cu satisfacție animale, oameni. Își neglijează soția, fiul, fiind convins că un milițian ca el poate face ceea ce vrea. Când oala dă în foc – vorba românului, vine și cântarul cu balanța sa. Este acuzat de abuz în serviciu și vătămare corporală și lăsat pe „liber”, urmând a-și primi pedeapsa.
Sperând că anul, după evenimentele din 1989, o să-i șteargă faptele hâde, chiar grave ale vieții sale de până atunci, îmbracă o altă haină. Prin faptul că dă foc la o carte a lui Ceaușescu se autoproclamă erou al revoluției, titlu ce-i aduce bani groși. Își dezvoltă o afacere murdară cu o femeie având aceleași calități ca ale sale. Dar uleiul, oricât l-ai amesteca, iese la suprafață. Încep suspiciunile asupra lui, care-l pândesc cu colți ascuțiți. Îmbătat că totul îi iese după voința sa, se refugiază la Schitul Sihăstria Rarăului, unde credea că i se vor șterge urmele. Curând se află cine-i cu adevărat. Este izgonit de stareț, care însă prin omenia sa îi dă și bani de drum. Acest Ilie, îmbrăcat în haină monahală, singur dându-și numele de Tesviteanul, nu renunță la munți și stânci. Nu renunță nici la gândul cum s-ar putea îmbogăți prin înșelăciune și tertipuri. Slăbiciunea lui pentru desfrâu o exercită asupra unei măicuțe care prepara leacuri din plante. I-a luat rețeta de iruri cu gândul său ascuns. A sedus-o încât aceasta și-a luat lumea în cap. El n-a suferit de plecarea ei, cât de pierderea câștigului ce-l putea realiza prin vânzarea medicamentului.
Atunci când maica Irina îl ceartă aspru, Ilie, „supărat”, încearcă să caute, nu să aibă, mustrări de conștiință pentru moment, simțind cum îi „fuge pământul de sub picioare și munții se răstoarnă peste el”. Buimăceala asta îi trece repede când simte că unii chiar îl cred cu har. Folosește cuvintele învățate de la starețul de la Sihăstrie și de la părintele Gherasim pentru a înșela oamenii credincioși.
Continuă să se dezbrace de scrupule. Cu banii adunați fraudulos în bancă și cu cei luați de la credincioși, nu ridică un schit după cum promitea, ci își cumpără pământ, pădure și construiește o așezare mare, sistem cabană. I se duce vestea. Din nevoia de laudă, dă interviuri la televiziune despre viața monahală. Bun prilej să fie recunoscut. El simte suspiciunile și-și pregătește apărarea nu numai cu vorbe, ci își cumpără și arme letale. Devenise prieten cu braconajul. Într-una din zile, trăgând în căpriorul ce-i ieșise în cale, glonțul ricoșează chiar în Vranău, omul ce l-a ajutat cel mai mult. Cu acest incident cercul în jurul lui se strânge. Pactul cu diavolul nu-l părăsește. Merge pe calea încălcării legislației. Își disimula mereu vinovăția. Era convins că-i vor reuși planurile. O singură dată doar i-au trecut prin minte că-i pedepsit prin pierderea fiului său, prin blestemele măicuțelor și ale fetei din sat căreia îi propusese cununia, deși era însurat. Când duhovnicul i-a spus să dezbrace sutana, a gândit că asta nu i s-ar potrivi. O să se spovedească, că bun e Dumnezeu și-ți spală păcatele, ca să rămână loc pentru altele. Dar Dumnezeu are un plan cu fiecare. Răul nu rămâne neplătit. Nici Ilie nu va rămâne dator. Își sfârșește viața ca cea din urmă ființă. Cade într-o prăpastie, fiindu-i zdrobite oasele. I se lasă gândul lucid, dar nici în situația asta n-aude glasul Divinității „Nebunule, pentru ce-ai strâns avere? În noaptea asta îți voi lua sufletul”. Peste multe luni i s-au găsit rămășițele în acel hău.
Această carte scrisă cu verb și peniță de artist de către domnul Vasile Aioanei se citește pe nerăsuflate. Stilul alert, asemănător lui Rebreanu, te ține încordat până la final. O altă calitate a autorului e cea de investigator al interiorului omenesc ce te face să crezi că e alături de personajele sale tot timpul, zi și noapte, ascultându-le chiar și gândurile, precum și lupta lor.
Din această perspectivă”, crede autorul, „parcurgerea acestor rânduri ne va îndemna pe viitor la mai multă prudență și reflecție, pentru ca lucrurile să rămână în matricea normalității, deși natura umană ne va lăsa întotdeauna cu multe necunoscute”
Elena Alina Andruhovici