Dărâmarea burlanului

Cum am mai scris, se află în pregătire o carte menită să marcheze momentul aniversar de la finele lui 2014: organizația profesională scriitoricească ieșeană, care cuprinde și condeierii bucovineni, împlinește 65 de ani.
Răscolind maldăre de hârtii îngălbenite și revăzând sute de fotografii uitate, am prilejul să transcriu alte câteva notații privitoare la istoria primilor ani ai Filialei (condusă pe atunci, formal, de Otilia Cazimir) extrase fie din paginile documentelor arhivate, fie din relatările lui Lucian Dumbravă, autorul cărții „Ei, care au scris. Din istoria Asociației Scriitorilor din Iași – 1949-1959”. Citești și te întrebi: Doamne, chiar așa să fi fost? Uniunea Scriitorilor din București, solicitată să intervină pentru procurarea a 30 grame de Streptomicină necesară unui condeier ieșean grav bolnav de TBC, răspunde sec și, totodată, mustrător: „nu se poate obține de la Minister (al Sănătății, n.n.) Streptomicină pentru provincie”. (Decesul avea să se înregistreze câteva luni mai târziu, la Sanatoriul TBC Bârnova.) Cum se vede, după „eliberare” s-o fi întronat egalitatea, dar nu pentru căței…
Reiau, cu un plus de comentarii, povestea gazului lampant și a… marmeladei: scriitorii n-aveau gaz pentru lămpi și se adresează „forurilor” cu rugămintea de a-i scuti pe făuritorii noii literaturi de supliciul cozii la gaz, cu motivația „timpul le este mult mai prețios în interesul redactării scrierilor prin care să lămurească și să ajute la dezvoltarea culturii realismului socialist în masele muncitoare.”! Răspuns: cartela e cartelă, pe cea de lemne se poate obține, eventual, gaz lampant. În schimb – victorie! – Filialei i se va repartiza (1953) 500 kg. de marmeladă! Închipuiți-vă scena împărțirii jumătății de tonă de marmeladă!
Iar povestea burlanului este de-a dreptul dramatică: „astăzi, 31 oct. 1950, a intrat în Cancelaria Filialei tov. Ițicovici, funcționar la ARLUS, care a început să vocifereze în mod agresiv și zgomotos că nu am avut dreptul să facem gaură în perete pentru scoaterea burlanului sobei. Numitul, încă și mai furios, a început să amenințe: «Avem să vă tratăm de acum înainte drept dușmani! Am să vă dărâm burlanul!» – apoi a ieșit și, peste câteva clipe, am auzit că dărâmă burlanul. Trăiască RPR! Contabil, Șt. Siklody.”
În 1950, într-o „răbufnire de orgoliu” (cum ar spune comentatorii sportivi), Filiala își ia inima în dinți și hotărăște să caseze la modul (cine mai știe?) dizident „un tablou cu geam Marx, un tablou cu geam Engels, un tablou cu geam Lenin, 2 tablouri cu geam Stalin. Obiectele au fost distruse în fața noastră.” Parcă-l văd pe Ion Istrati dând cu târnăcopul din inventar în mustața lui Stalin!
Dar astea-s mărunțișuri administrative, esențială rămânând, nu-i așa, munca de îndrumare în vederea înfiripării noii literaturi. O primă sarcină: recrutarea de noi scriitori. Uniunea precizează, în legătură cu alcătuirea fișelor de cadre, că acestea trebuie să conțină informații privind vârsta, originea socială, profesiunea, apartenența politică (în trecut și astăzi) și eventualele studii.” Clar: originea socială esențială, studiile… eventuale. Când Ileana Vrancea (i-ați întâlnit semnătura agresivă și după 1989) cere imperativ, în „Scânteia”, „să se deschidă ferestrele, ca să pătrundă aer proaspăt în redacția revistei «Iașul nou»”, consecința a fost una singură: oameni dați afară din bietele slujbe cu ½ normă. Iar nr.5 din 1955 al revistei a fost dat la topit, întrucât „conținea scrieri ce negau rolul conducător al Partidului și manifestau dușmănie fățișă față de Uniunea Sovietică”. Erau vizate poeziile lui Labiș!
Dar iată și mărturii neștiute ale delațiunii pure. O adresă venită din celălalt capăt al țării, trimisă de Sfatul Popular al regiunii Oradea, vădea îngrijorarea provocată de apariția, la Iași, a unor versuri semnate Ana Blandiana: „Este necesar să vă aducem la cunoștință că sub acest pseudonim se ascunde Doina Coman, fiica preotului Coman Gheorghe, care în prezent este reținut de organele în drept pentru activitate subversivă îndreptată împotriva statului”… Am sute și sute de fotografii din răstimpul celor 18 ani cât am lucrat la Filială (atunci se numea „Asociația scriitorilor”), unele, de-a dreptul emoționante. Cum, în breaslă, s-a eternizat reproșul „de ce X da, iar eu nu?”, va fi aproape imposibilă o selecție general acceptată. Așa că, soluție mereu valabilă, urmează să paginăm doar imagini cu scriitorii trecuți la cele veșnice…